Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omuluiDrept European

C‑497/13 Faber

„Trimitere preliminară – Directiva 1999/44/CE – Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe – Statutul cumpărătorului – Calitatea de consumator – Neconformitatea bunului livrat – Obligația de al informa pe vânzător – Neconformitate care a devenit aparentă în termen de șase luni de la livrarea bunului – Sarcina probei”

Tipul şi obiectul: cerere de pronunţare a unor hotărâri preliminare privind interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (a) și a articolului 5 din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (JO L 171, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 89) introdusă în faţa CJCE, în temeiul articolului 267 TFUE, de de Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Țările de Jos).

Situaţia de fapt:

La 27 mai 2008, doamna Froukje Faber a cumpărat un vehicul de ocazie de la un dealer auto. La 26 septembrie 2008, vehiculul a luat foc în cursul unei deplasări şi a fost complet distrus. Acesta a fost deplasat de un utilaj de depanare la dealerul auto-vânzător, apoi, la cererea acestuia, la o întreprindere specializată în dezmembrări pentru a fi depozitat acolo. Doamna Faber susţine, spre deosebire de dealerul auto, că părţile au discutat cu această ocazie despre accident şi despre eventuala răspundere a dealerului auto. Prin scrisoarea din 11 mai 2009, doamna Faber a adresat o somaţie dealerului auto-vânzător. Având în vedere că vehiculul fusese dezmembrat între timp, nu a putut avea loc o investigaţie tehnică privind cauza incendiului acestuia.

Întrucât vânzătorul a contestat răspunderea sa, doamna Faber a iniţiat o procedură judiciară. Sesizată în apel cu litigiul, Gerechtshof (Curtea de Apel) din Arnhem-Leeuwarden, Ţările de Jos, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

1) Fie în temeiul principiului efectivității, fie în temeiul obiectivului urmărit prin Directiva 1999/44 de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în cadrul Uniunii [Europene] sau în temeiul altor dispoziții sau norme de drept al Uniunii, instanța națională este obligată să examineze din oficiu aspectul dacă cumpărătorul dintr‑un contract de vânzare este (un) consumator în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 1999/44?

2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ: această obligație există și în cazul în care dosarul cauzei nu cuprinde informații cu privire la situația de fapt (sau acestea sunt insuficiente sau contradictorii) pe baza cărora să se poată stabili calitatea cumpărătorului?

3) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ: această obligație există și într‑o procedură de apel în care cumpărătorul nu a contestat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește faptul că în această hotărâre instanța de fond nu a examinat (din oficiu) acest aspect și că nu s‑a pronunțat, în mod expres, cu privire la problema dacă cumpărătorul trebuie considerat consumator?

4) Articolul 5 din Directiva 1999/44 trebuie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care sunt de ordine publică în cadrul ordinii juridice interne?

5) Principiul efectivității, nivelul ridicat de protecție a consumatorilor urmărit în cadrul Uniunii prin dispozițiile Directivei 1999/44 sau alte dispoziții sau norme de drept al Uniunii se opun dreptului olandez în măsura în care acesta impune consumatorului‑cumpărător o obligație de a invoca neconformitatea și o sarcină a probei cu privire la obligația de informare (în timp util) a vânzătorului despre pretinsa neconformitate a bunului livrat?

6) Principiul efectivității, nivelul ridicat de protecție a consumatorilor urmărit în cadrul Uniunii prin dispozițiile Directivei 1999/44 sau alte dispoziții sau norme de drept al Uniunii se opun dreptului olandez în măsura în care acesta impune consumatorului‑cumpărător o obligație de a invoca și de a face dovada că bunul este neconform și că această neconformitate a devenit aparentă în termen de șase luni de la livrare? Ce înseamnă noțiunea «neconformitate care devine aparentă» de la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44, în special: în ce măsură trebuie consumatorul‑cumpărător să prezinte fapte și împrejurări care privesc (cauza) neconformității? În acest sens, este suficient dacă consumatorul‑cumpărător invocă și, în caz de contestare motivată, face dovada că bunul achiziționat nu funcționează (bine) sau trebuie să invoce și, în caz de contestare motivată, trebuie să facă dovada că neconformitatea bunului vândut este (a fost) cauza pentru care bunul nu funcționează (bine)?

7) Pentru a răspunde la întrebările precedente, este relevant și aspectul că în prezenta procedură doamna Faber a fost reprezentată de avocat în fața ambelor instanțe?

Motivarea instanţei comunitare:

În ceea ce priveşte problema dacă instanţa naţională este ţinută să examineze din oficiu dacă, în speţă, doamna Faber trebuie considerată consumator în sensul Directivei 1999/44, deşi ea nu s-a prevalat de această calitate, Curtea răspunde afirmativ. Aspectul dacă consumatorul beneficiază sau nu beneficiază de asistenţa unui avocat nu poate modifica această concluzie.

În acelaşi mod, Curtea confirmă faptul că instanţa naţională poate invoca din oficiu, în cadrul unui apel, articolul 5 alineatul (3) din directivă. Conform acestei dispoziţii, cu excepţia cazului în care se dovedeşte altfel, se presupune, în principiu, că orice neconformitate care devine aparentă în termen de şase luni de la livrarea bunurilor a existat la momentul livrării. Astfel, dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia asigurată consumatorilor prin această dispoziţie, ea trebuie să fie considerată o normă echivalentă unei norme de ordine publică în cadrul ordinii juridice interne.

Instanţa de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă principiul efectivităţii se opune unei norme naţionale care ar impune consumatorului să dovedească faptul că a informat vânzătorul în timp util în legătură cu neconformitatea. Astfel, potrivit dreptului olandez, în caz de contestaţie din partea vânzătorului, revine consumatorului obligaţia de proba că l-a informat pe acesta din urmă în legătură cu neconformitatea bunului livrat, iar aceasta în termen de două luni de la constatarea neconformităţii.

Curtea aminteşte în această privinţă că Directiva 1999/44  permite statelor membre să prevadă că, pentru a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre neconformitate în termen de două luni de la data la care a constatat o astfel de neconformitate. Potrivit lucrărilor pregătitoare ale directivei, această posibilitate răspunde unei preocupări de a consolida securitatea juridică, prin încurajarea „unei anumite diligenţe din partea cumpărătorului, ţinând cont totodată de interesele vânzătorului", „fără a stabili o obligaţie strictă de a efectua o verificare detaliată a bunului".

Curtea explică faptul că obligaţia aflată în sarcina consumatorului se limitează la informarea vânzătorului despre existenţa unei neconformităţi. Consumatorul nu este ţinut, în această etapă, să probeze că o neconformitate afectează efectiv bunul pe care l-a dobândit şi nici să indice cauza precisă a acestei neconformităţi. În schimb, pentru ca informaţia să poată fi utilă vânzătorului, aceasta ar trebui să conţină un anumit număr de indicaţii, al căror grad de precizie va varia în mod necesar în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe.

În sfârşit, instanţa de trimitere solicită să se stabilească modul în care funcţionează repartizarea sarcinii probei şi, în special, care sunt elementele pe care consumatorul are obligaţia de a le dovedi.

Curtea arată că, în cazul în care neconformitatea devine aparentă în termen de şase luni de la livrarea bunurilor, directiva uşurează sarcina probei care revine consumatorului, prevăzând că se presupune că neconformitatea a existat în momentul livrării. Pentru a beneficia de această facilitate, consumatorul trebuie totuşi să facă dovada anumitor elemente de fapt.

În primul rând, consumatorul trebuie să invoce şi să dovedească faptul că bunul vândut nu este conform cu contractul prin aceea că, de exemplu, nu prezintă calităţile convenite sau este impropriu utilizării aşteptate în mod obişnuit pentru acest tip de bun. Consumatorul are obligaţia de a dovedi doar existenţa neconformităţii. Nu este obligat să probeze cauza acesteia şi nici să dovedească faptul că originea ei este imputabilă vânzătorului.

În al doilea rând, consumatorul trebuie să dovedească faptul că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de şase luni de la livrarea bunului.

Odată ce aceste elemente de fapt sunt dovedite, consumatorul este dispensat de sarcina de a proba că neconformitatea exista la data livrării bunului. Apariţia respectivei neconformităţi în scurta perioadă de şase luni permite să se presupună că, dacă a devenit aparentă doar ulterior livrării bunului, era deja prezentă în acesta, „în stare embrionară", la momentul livrării.

Revine în acest caz profesionistului sarcina de a proba, dacă este cazul, că neconformitatea nu era prezentă la momentul livrării bunului, dovedind că aceasta îşi găseşte cauza sau originea într-un act sau o omisiune ulterioară acestei livrări.

Soluţia instanţei comunitare:

1) Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretată în sensul că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop sau poate să dispună de acestea în urma unei simple cereri de lămuriri, să verifice dacă cumpărătorul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate, chiar în cazul în care acesta din urmă nu a invocat calitatea respectivă.

2) Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că trebuie să fie considerat o normă echivalentă unei norme naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de normă de ordine publică și că instanța națională are obligația de a aplica din oficiu orice dispoziție care asigură transpunerea acestuia în dreptul intern.

3) Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme naționale care prevede că, pentru a beneficia de drepturile pe care i le conferă această directivă, consumatorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre neconformitate în timp util, cu condiția ca respectivul consumator să dispună, pentru a da informația menționată, de un termen care să nu fie mai scurt de două luni începând de la data la care a constatat această neconformitate, ca informația care trebuie să fie furnizată să aibă ca obiect doar existența neconformității menționate și ca aceasta să nu fie supusă unor norme privind proba care ar face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către consumatorul respectiv a drepturilor sale.

4) Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că norma potrivit căreia se presupune că neconformitatea a existat la momentul livrării bunului

se aplică în cazul în care consumatorul probează că bunul vândut nu este conform cu contractul și că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte, a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de șase luni de la livrarea bunului. Consumatorul nu are obligația de a proba cauza acestei neconformități și nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului;

poate fi înlăturată doar dacă vânzătorul dovedește corespunzător cerințelor legale că originea sau cauza neconformității respective constă într‑o împrejurare survenită după livrarea bunului.