Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei a intrat în vigoare în septembrie 1953. 

Ea reprezintă un document european, tratat fundamental din două perspective: prin procedura de garantare a respectării drepturilor omului și prin stabilirea unei largi sfere de drepturi și libertăți fundamentale. 

În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt înscrise drepturi și libertăți prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului și care au fost dezvoltate față de acestea.

Drepturile prevăzute de Convenție în forma sa inițială au fost: dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii și tratamentelor inumane și degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate, dreptul la libertatea și siguranța persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul de a nu fi supus unei legi sau unei pedepse ex post facto, dreptul la viață privată și la viață de familie, dreptul de a se căsători și de a intemeia o familie, libertatea de gândire, conștiință și religie, dreptul la libera exprimare, dreptul la asociere și întrunire pașnică.

Convenția conține și o clauză privind nediscriminarea precum și obligația statelor de a asigura un remediu eficient prin intermediul instanțelor naționale persoanelor ale căror drepturi au fost violate.

De la intrarea în vigoare a Convenţiei au intervenit dezvoltări importante ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiţionale. 

Protocolul 1 a adus în plus dreptul la proprietete, dreptul la educație și dreptul statelor de a asigura alegeri libere și secrete într-un timp rezonabil.

Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative.

Protocolul 4 a interzis privarea de libertate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Acest protocol a adus dreptul la libera circulație precum și interzicerea expulzării propriilor cetățeni și a expulzării colective a străinilor.

Protocolul 6 a instituit abolirea pedepsei cu moartea.

Protocolul 7 a adus garanții acordate străinilor înainte de a fi expulzați din țara de reședință. Totodată a instituit dreptul la recurs în cadrul procesului penal, dreptul la reparații în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru săvârșirea aceleași fapte și egalitatea în drepturi și obligații între soți.

Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. 

Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura de urmat în faţa acestora.

Protocolul 12 a inclus o clauză de nediscriminare generală.

Protocolul 13 se referă la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanță.

Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. După această dată, numărul cazurilor Curţii a crescut foarte mult.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.

Hotărârile Curții constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean. Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii.

Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării drepturilor omului, statului de drept şi principiilor democraţiei. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. 

Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de către părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică cetăţenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. 

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice stat contractant poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. 


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.