Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Cererea individuală

Orice persoană particulară poate invoca protecţia Convenţiei împotriva unui stat parte atunci când a avut loc o încălcare a unui drept garantat de Convenţie de către un stat contractant şi să dispună încetarea acelei încălcări, eventual cu obligarea la plata de despăgubiri.

Întroducerea cererii nu înseamnă, că se va ajunge la condamnarea statului pârât, deoarece cererea trebuie să îndeplinească anumite condiții expres prevăzute de Convenție și doar abia examinarea cererii pe fond va conduce la constatarea încălcării dreptului garantat de Convenţie. 

În această situație, cererea va fi admisă cu consecinţa condamnării statului pârât la a înlătura urmările acelei încălcări.

Dacă acțiunea se va finaliza cu constatarea inexistenţei pretinsei încălcări, aceasta va însemna respingerea cererii.

Curtea îşi propune să judece cazurile în termen de trei ani după introducerea lor, dar examinarea unor cereri poate dura mai mult, în timp ce altele pot fi soluţionate mai rapid.

Durata procedurilor în faţa Curţii depinde de cazul în sine, de completul de judecată căreia i-a fost atribuit, de diligenţa cu care părţile pun la dispoziţia Curţii informaţiile solicitate, dar şi de numeroşi alţi factori, precum organizarea unei audieri sau retrimiterea unui caz în faţa Marii Camere.

Unele cereri pot fi clasificate ca fiind urgente şi tratate cu prioritate, în special acele cazuri în care reclamantul se confruntă cu o ameninţare iminentă la adresa integrităţii sale fizice.

    Titularii cererii

    Orice persoană fizică sau juridică îşi poate exercita dreptul de recurs individual, indiferent de cetăţenie, loc de reşedinţă, stare civilă, situaţie sau capacitate juridică. 

    Orice organizaţie neguvernamentală cu excepţia organizaţiilor care au atribuţii de putere publică sau orice grup de particulari (de exemplu o asociaţie formată din mai multe persoane) îşi pot exercita dreptul de recurs.

    Autorităţile locale şi alte organe ale puterii publice nu pot depune cereri prin intermediul persoanelor din care sunt constituite sau care le reprezintă, pentru orice act sancţionat de către statul căruia îi sunt subordonaţi sau în numele căruia aceştia exercită atribute legate de puterea publică. 

    Nici o localitate sau o parte a unei localităţi care participă la exercitarea puterii publice nu are calitatea de a introduce o cerere.

    Totodată, reclamanţii nu se pot plânge de o dispoziţie a dreptului intern doar pentru că aceasta pare să încalce Convenţia. 

    Dacă cererea este introdusă prin intermediul unui reprezentant este necesară  prezentarea unei procuri semnate în mod corespunzător. Reprezentantul trebuie să demonstreze că a primit instrucţiuni specifice şi explicite de la persoana în numele căreia pretinde că acţionează în faţa Curţii.

    Pentru a se putea adresa Curţii, aceste persoane trebuie să fie victime ale încălcării unui drept garant de Convenţie.

    Autorităţile statului au obligaţia de a respecta persoanelor dreptul subiectiv, convenţional, de natură procedurală, de a se adresa organelor Convenţiei, în prezent Curţii.

    Dreptul de a sesiza Curtea nu poate face obiectul vreunei limitări.

    Autorităţile naţionale trebuie să se abţină de la orice formă de presiune asupra reclamanţilor în sensul retragerii sau modificării plângerilor acestora. Presiunea poate lua forma unor intimidări directe şi acte flagrante de intimidare a reclamanţilor, familiilor acestora sau reprezentanţilor legali sau sub forma unor acte sau contacte improprii. 

    Obligaţiile statului pârât

    Când se confruntată cu soluţionarea unei cauze în care efectele deciziei statale puse în discuţie pot avea caracter ireversibil - extrădare, expulzare, executarea unei sentinţe de condamnare la moarte dacă nu în statul contractant, într-un stat terţ, la cererea uneia dintre părţi ori a oricărei persoane interesate, fie din oficiu, să indice părţilor „orice măsură provizorie ce consideră că trebuie să fie adoptată în interesul părţilor şi al bunei desfăşurări a procedurii de judecată”.

    Orice stat contractant căruia i se cere să adopte anumite măsuri provizorii pe care Curtea le indică cu scopul de a se evita producerea unui prejudiciu ireparabil pentru victima încălcării Convenţiei al cărei cereri este în curs de examinare trebuie să respecte aceste măsuri şi să se abţină de la orice acţiune sau omisiune care ar fi de natură să prejudicieze efectivitatea hotărârii finale a Curții.

    Măsurile provizorii au ca obiect apărarea drepturilor părţilor prin a permite buna derulare a procedurii de judecată şi realizarea efectelor eventualei angajări a responsabilităţii statelor, ca urmare a examinării contradictorii a cauzei.

    Instanţa europeană examinează cu multă atenţie cererile de aplicare a unor măsuri provizorii şi nu le aprobă decât în cazuri temeinic justificate.

    Curtea controlează respectarea măsurii provizorii, în timp ce statul care consideră că este în posesia unor elemente materiale care pot convinge Curtea să anuleze măsura respectivă trebuie să o informeze în acest sens. Depunerea unei simple cereri de aplicare a unei măsuri provizorii nu este suficientă pentru a obliga statul să suspende executarea unei decizii de extrădare. 

    În timp ce Curtea este responsabilă de stabilirea faptelor, părţilor le revine datoria de a o asista în mod activ, oferindu-i toate informaţiile relevante, comportamentul lor putând fi luat în considerare la momentul cercetării probelor.

    Neprezentarea de către Guvern a unor informaţii relevante aflate în posesia sa, fără o justificare satisfăcătoare, poate conduce la concluzii nu numai cu privire la temeinicia capetelor de cerere, ci şi cu privire la lipsa de acces la copiile dosarului de anchetă. 

    Contribuţia statului pârât este necesară cu ocazia derulării misiunilor de anchetă, deoarece este de competenţa statului să asigure „facilităţile necesare” pentru a permite examinarea eficientă a cererilor, iar obstacolele în calea derulării unei anchete reprezintă o încălcare a art. 38.

    Calitatea de victimă

    Doar reclamanţii care se consideră victime ale unei încălcări a Convenţiei pot introduce o plângere în faţa Curţii. Chestiunea de a şti dacă un reclamant se poate pretinde victimă a unei pretinse încălcări este relevantă în toate stadiile procedurii în faţa Curţii.

    Persoanele care se consideră victime ale încălcării, de către unul dintre statele contractante sub a cărui jurisdicţie se află, a unui drept ce le este garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale se pot adresa Curții cu o cerere.

    Noţiunea de „victimă” este interpretată în mod autonom şi independent de principiile de drept intern și nu implică existenţa unui prejudiciu, un act care are doar efecte juridice temporare putând fi suficient.

    Convenţia exclude posibilitatea introducerii unei cereri ca actio popularis; cererile pot fi introduse de persoane ce se pot pretinde victime ale unor încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie în numele lor. Aceste persoane trebuie să fie în măsură să demonstreze că ele au fost direct afectate de încălcările denunţate.

    Actul sau omisiunea din litigiu trebuie să aducă atingere în mod direct reclamantului. Totuşi, acest criteriu nu se poate aplica în mod mecanic şi inflexibil.

    Are calitatea de victimă și cel care nu se poate plânge de o atingere directă a unui drept garantat de Convenţie, dar care se găseşte într-o situaţie materială şi juridică în care încălcarea poate interveni în orice moment. Curtea a admis cereri și din partea unor potenţiale victime. 

    Pentru a se putea pretinde victimă potenţială a unor măsuri ale autorităţilor statale, contrare prevederilor Convenţiei, reclamantul trebuie să producă indicii rezonabile şi convingătoare ale probabilităţii unei încălcări ce l-ar privi în mod personal; simple suspiciuni, conjuncturi nefavorabile sau ipotezele sunt insuficiente din acest punct de vedere, de exemplu: lipsa unui ordin formal de expulzare; pretinsele consecinţe ale unui raport parlamentar; o eventuală amendă impusă unei societăţi reclamante; pretinsele consecinţe ale unei hotărâri judecătoreşti cu privire la un terţ aflat în comă. 

    Un reclamant nu se poate pretinde victimă în cazul în care este parţial răspunzător de pretinsa încălcare.

    În ceea ce priveşte legislaţia internă, o persoană particulară poate susţine că o lege îi încalcă drepturile, în absenţa unor măsuri individuale de punere în aplicare, în cazul în care este obligat să îşi schimbe comportamentul de teama sancţiunilor sau în cazul în care face parte dintr-o categorie de persoane care riscă să fie afectate în mod direct de legislaţie.

    Victima indirectă este acea persoană care poate proba că există o legătură personală şi suficientă între ea şi victima directă a încălcării denunţate, încălcare ce i-a cauzat un anumit prejudiciu sau că ea are un interes personal în a cere ca această încălcare să înceteze.

    O cerere poate fi formulată doar de către persoane în viaţă sau în numele acestora. O persoană decedată nu poate să introducă o cerere în faţa Curţii, nici măcar prin intermediul unui reprezentant. Cu toate acestea, decesul victimei nu presupune în mod automat radierea cauzei de pe rolul Curţii.

    În general, membrii familiei reclamantului iniţial pot menţine cererea, cu condiţia să aibă un interes suficient în acest sens, atunci când reclamantul iniţial a decedat după introducerea cererii în faţa Curţii.

    Situaţia este totuşi diferită atunci când victima directă a decedat înainte de sesizarea Curţii.

    Este de competenţa Curţii să decidă cu privire la posibilitatea de a continua examinarea cauzei pentru respectarea drepturilor omului. Această competenţă este condiţionată de existenţa unei chestiuni de interes general, chestiune care poate fi relevantă, în special, atunci când cererea se referă la legislaţie sau la un sistem juridic ori la o practică juridică a statului pârât. Astfel, într-o cauză în care obiectul cererii consta în denunţarea unei diferenţe de tratament, în dreptul austriac, a persoanelor homosexuale cu privire la transmiterea drepturilor rezultate dintr-un contract de închiriere, instanţa europeană a considerat că este pusă în discuţie o problemă importantă de interes general, nu numai pentru Austria, ci pentru toate statele contractante, astfel că a decis continuarea examinării cererii după decesul reclamantului, care nu a lăsat moştenitori.

    Reclamantul trebuie să justifice şi să „păstreze” calitatea de victimă pe tot parcursul procedurii.

    Cu toate acestea, reducerea unei pedepse, adoptarea unei decizii ori a unei măsuri favorabile reclamantului de către autorităţile naţionale îl va priva pe reclamant de calitatea sa de victimă numai dacă este însoţită de o recunoaştere explicită a încălcării şi este urmată de o reparaţie a acesteia. În special, aceasta depinde de natura dreptului a cărui încălcare este invocată, de motivarea deciziei şi de persistenţa consecinţelor negative pentru persoana în cauză după adoptarea deciziei respective.

    Reparaţia trebuie să fie corespunzătoare şi suficientă. Statutul de victimă poate să depindă de cuantumul despăgubirii acordate de instanţa naţională şi de efectivitatea (inclusiv celeritatea) recursului care permite acordarea unei asemenea despăgubiri.

    Reclamantul este în continuare „victimă” dacă compensaţia acordată de instanţa naţională a fost mult mai mică decât minimul pe care Curtea îl acordă în general în cauzele în care constată încălcarea art. 3 din Convenţie.

    Curtea analizează și evenimentele care s-au produs după introducerea unei cereri pentru a verifica dacă respectiva cauză nu trebuie scoasă de pe rol pentru unul sau mai multe din motivele, în pofida faptului că reclamantul se poate pretinde în continuare „victimă” sau chiar independent de chestiunea subzistenţei calităţii de victimă a reclamantului. 

    Procedura de examinare a unei cereri de către instanţa europeană presupune două faze: analiza admisibilităţii ei şi, dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, analiza fondului, adică a existenţei sau inexistenţei încălcării dreptului garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, alegată de reclamant în cererea sa.