Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Epuizarea căilor de recurs interne

Epuizarea căilor de recurs interne este o condiţie de admisibilitate întemeiată pe principiile dreptului internaţional, general recunoscute. 

Statul poate renunţa la beneficiul regulii privind epuizarea căilor de recurs interne, întrucât există o îndelungată practică internaţională consacrată în acest sens.

Logica regulii privind epuizarea căilor de recurs interne este de a conferi autorităţilor naţionale oportunitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări ale Convenţiei. Aceasta reprezintă un aspect important al caracterului subsidiar al mecanismului introdus de Convenţie. Regula se aplică independent de încorporarea prevederilor Convenţiei în legislaţia naţională. Regula epuizării căilor de recurs interne este indispensabilă funcţionării sistemului de protecţie instituit de Convenţie şi este un principiu de bază al acesteia.

Epuizarea căilor de recurs interne este o regulă care trebuie aplicată cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv, având în vedere contextul protecţiei drepturilor omului. Norma nu este absolută şi nici nu se poate aplica în mod automat. 

Epuizarea unor căi de recurs, în conformitate cu procedura internă, şi respectarea formalităţilor impuse de dreptul intern, au cu atât mai multă importanţă cu cât principii precum claritatea şi respectarea securităţii juridice sunt luate în calcul.

Reclamanţii trebuie să respecte normele şi procedurile aplicabile în legislaţia internă, în caz contrar cererea lor riscând să fie respinsă, atunci când un recurs/apel nu a fost admis din cauza unei erori procedurale a reclamantului.

Dacă reclamantul dispune de mai multe căi de recurs potenţial efective, acesta are obligaţia de a utiliza doar una dintre ele. Într-adevăr, atunci când a fost folosită o cale de recurs, nu mai este impusă utilizarea alteia al cărei scop este practic acelaşi.

Aparţine reclamantului decizia asupra căii de recurs care este cea mai potrivită pentru cauza sa. În sinteză, dacă dreptul intern prevede mai multe căi de recurs paralele, din diverse domenii de drept, reclamantul care a dorit să obţină reparaţie pentru o pretinsă încălcare a dispoziţiilor Convenţiei, utilizând una dintre aceste căi de recurs, nu este obligat să utilizeze şi alte căi de recurs, dacă acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi scop.

Nu este necesar ca dreptul consacrat de Convenţie să fie invocat în mod explicit în procedura internă, cu condiţia ca respectivul capăt de cerere să fie invocat „cel puţin în substanţă”. Dacă reclamantul nu a invocat prevederile Convenţiei, rezultă că este necesar ca acesta să fi invocat capete de cerere cu efect echivalent sau similare, fundamentate pe prevederile dreptului intern, chiar şi pentru un capăt de cerere care n-a fost invocat în faţa instanţei naţionale de ultim grad de jurisdicţie, chiar şi în mod subsidiar.

Reclamantului îi revine sarcina de a epuiza căile de recurs interne disponibile şi efective, adică cele care îi sunt accesibile, de natură să îi ofere repararea prejudiciilor şi care prezintă perspective rezonabile de reuşită.

Nu este necesară epuizarea căilor de recurs discreţionare sau extraordinare, de exemplu solicitând revizuirea deciziei unei instanţe; sau cerând redeschiderea procedurilor, cu excepţia circumstanţelor unde, de exemplu, a fost constatat potrivit legislaţiei naţionale că un astfel de demers constituie în fapt un remediu efectiv; sau în care retractarea unei hotărâri care a intrat în puterea lucrului judecat constituie singura posibilitate prin care Statul pârât ar putea să soluţioneze problemele în cadrul sistemului său legislativ intern. În mod similar, o plângere pe cale ierarhică nu reprezintă o cale de recurs efectivă; nu poate fi o cale de recurs efectivă, nici aceea care nu este direct accesibilă reclamantului şi a cărei exercitare depinde de exerciţiul puterii discreţionare a unui intermediar. 

Nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine.

Atunci când un reclamant a încercat să utilizeze o cale de recurs pe care Curtea o consideră necorespunzătoare, perioada de timp scursă nu împiedică derularea termenului de 6 luni, ceea ce poate conduce la respingerea cererii pentru nerespectarea acestui termen.

Existenţa recursului trebuie să facă obiectul unui grad suficient de certitudine, atât în teorie, cât şi în practică. Pentru a stabili dacă o anumită cale de recurs îndeplineşte sau nu condiţia caracterului accesibil şi efectiv, este necesar să se ia în considerare circumstanţele specifice ale respectivei cauze. Abordarea instanţelor naţionale trebuie să fie suficient de consolidată în ordinea juridică internă. Astfel, Curtea a reţinut că un recurs la o instanţă superioară îşi pierde din caracterul său „efectiv” dacă există divergenţe în practica acelei instanţe, precum şi dacă acele inconsistenţe ale practicii persistă.

Trebuie examinat dacă, având în vedere toate circumstanţele cauzei, reclamantul a făcut tot ce putea face în mod rezonabil pentru epuizarea căilor de recurs interne.

Este de menţionat că frontierele, de fapt sau de drept, nu sunt un obstacol per se pentru epuizarea căilor de recurs interne; de regulă reclamanţii care locuiesc în afara jurisdicţiei statului nu sunt exoneraţi de la regula epuizării căilor de recurs interne în acel stat, indiferent de inconvenientele practice sau de o reticenţă personală de înţeles.

    Limitele aplicării normei

    Potrivit „principiilor de drept internaţional general recunoscute”, pot exista anumite circumstanţe specifice care să îl exonereze pe reclamant de obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne disponibile.

    Această normă nu se aplică nici în situaţia în care se face dovada unei practici administrative care constă în repetarea unor acte incompatibile cu Convenţia şi a toleranţei oficiale a autorităţilor de stat, astfel încât orice procedură ar fi inutilă sau inefectivă.

    În cazul în care condiţia epuizării unei căi de recurs specifice ar fi nerezonabilă în practică pentru reclamant şi ar constitui un obstacol disproporţionat pentru o exercitare efectivă a dreptului de recurs individual, reclamantul este exonerat de a îndeplini această condiţie.

    Sarcina probei

    Guvernului care invocă neepuizarea căilor de recurs interne are sarcina de a dovedi că reclamantul nu a utilizat o cale de recurs care era atât efectivă, cât şi disponibilă. Caracterul accesibil al unei asemenea căi de recurs trebuie să fie suficient de cert în drept şi în practică. 

    Calea de recurs internă trebuie să fie capabilă să asigure repararea pretenţiilor reclamantului şi să aibă şanse rezonabile de succes. Utilitatea şi disponibilitatea unei căi de recurs interne nominalizate ca existentă, inclusiv a scopului şi aplicabilităţii acesteia, trebuie să fie cert stabilite şi confirmate prin practică sau jurisprudenţă. 

    Dacă Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut invoca în mod direct Convenţia în faţa instanţelor naţionale, trebuie să demonstreze cu exemple concrete gradul de certitudine a acestei căi de recurs.

    Odată ce Guvernul s-a achitat de obligaţia sa privind sarcina probei, arătând că exista o cale de recurs adecvată şi efectivă, accesibilă reclamantului, este sarcina acestuia din urmă să demonstreze că:

    - această cale de recurs a fost, de fapt, epuizată sau

    - era inadecvată şi inefectivă în circumstanţele specifice ale cauzei sau

    - circumstanţe specifice îl dispensau de această obligaţie.

    Simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la caracterul efectiv al unei căi de recurs specifice nu îl scuteşte pe reclamant de a încerca folosirea acesteia. Pe de altă parte, reclamantul are interes să sesizeze instanţa judiciară competentă, pentru a-i permite acesteia dezvoltarea drepturilor existente, utilizând puterea sa de interpretare. 

    Aspecte procedurale

    Obligaţia reclamantului de a epuiza căile de recurs interne se apreciază în principiu la momentul datei introducerii cererii în faţa Curţii, cu excepţia situaţiilor justificate prin circumstanţele particulare ale unei anume cauze. Cu toate acestea, Curtea acceptă parcurgerea ultimei etape a unei căi de recurs interne imediat după trimiterea cererii, dar înainte de a se pronunţe asupra admisibilităţii.

    Guvernul care intenţionează să invoce excepţia neepuizării trebuie să facă acest lucru, în măsura permisă de natura excepţiei şi de circumstanţe, în observaţiile sale anterioare adoptării unei decizii privind admisibilitatea, deşi pot exista circumstanţe excepţionale care îl dispensează de obligaţia menţionată.

    Nu este neobişnuit ca excepţia de neepuizare să fie unită cu fondul, în special în cauzele referitoare la obligaţii sau garanţii procedurale.

    Crearea unor noi căi de recurs

    Epuizarea căilor de recurs interne este evaluată în raport cu stadiul procedurii la data de introducere a cererii în faţa Curţii. Această regulă face totuşi obiectul unor excepţii, urmarea creării de noi căi de recurs. Curtea a ignorat această normă în special în cauze privind durata procedurii, referitoare la o nouă cale de recurs de compensare a unei ingerinţe în dreptul de proprietate, cause privind omisiunea de a executa hotărâri judecătoreşti interne sau supraaglomerarea în penitenciare.

    Curtea ia în considerare eficacitatea şi accesibilitatea căilor de recurs nou create.

    De regulă, o cale de recurs internă, fără efect preventiv şi compensatoriu în ceea ce priveşte durata procedurilor nu trebuie să fie utilizată, însă trebuie să funcţioneze fără o tergiversare excesivă şi să acorde o reparaţie corespunzătoare.

    Atunci când statul pârât a introdus o nouă cale de recurs, Curtea, constatând caracterul efectiv al căii de recurs, a decis că altor reclamanţi aflaţi în cazuri similare li se poate impune să epuizeze această nouă cale de recurs, cu condiţia ca aceştia să nu fie împiedicaţi de termen. Prin urmare, Curtea a declarat aceste cereri inadmisibile chiar dacă au fost introduse înainte de crearea noii căi de recurs, în măsura în care acest lucru nu a devenit imposibil din raţiuni legate de termenul de exercitare.

    Aceste raţionamente au fost valabile pentru căile de recurs interne devenite accesibile după momentul depunerii cererilor. 


Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.