Buna administrare a justiţiei impune restrângerea, în timp, a dreptului de a sesiza o jurisdicţie, pentru că aceasta nu ar putea examina toate situaţiile contrare ordinii juridice ce s-ar produce într-un timp nedeterminat.
Regula termenului de 6 luni are ca scop să susţină securitatea juridică şi să se asigure că acele cauze care ridică probleme privitoare la Convenţie sunt examinate într-un termen rezonabil, evitând în acelaşi timp ca autorităţile şi alte persoane implicate să rămână mult timp în stare de incertitudine.
Această regulă acordă potenţialului reclamant o perioadă de reflecţie suficientă pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a introduce o cerere şi de a stabili capetele de cerere şi argumentele precise care trebuie prezentate şi facilitează stabilirea faptelor într-o cauză, deoarece examinarea echitabilă a chestiunilor invocate devine problematică odată cu trecerea timpului.
Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula termenului de 6 luni.
Regula termenului de 6 luni nu poate fi interpretată ca obligând un reclamant să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situaţia referitoare la chestiunea în cauză să fi făcut obiectul unei decizii definitive la nivel intern.
Data de la care începe să curgă termenul de şase luni
Termenul de 6 luni începe să curgă odată cu pronunţarea deciziei definitive în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne.
Pot fi luate în considerare doar recursurile normale şi efective, întrucât un reclamant nu poate extinde termenul strict impus de Convenţie, încercând să adreseze cereri inoportune sau abuzive unor instanţe sau instituţii care nu au atribuţiile sau competenţele necesare pentru a acorda o reparaţie efectivă privind capătul de cerere în cauză.
Nu pot fi luate în considerare recursurile a căror utilizare depinde de puterea discreţionară a funcţionarilor şi care, în consecinţă, nu sunt direct accesibile reclamanţilor. În mod similar, recursurile care nu au termene precise generează incertitudine şi fac inoperantă regula termenului de 6 luni.
Nu se impune reclamanţilor să fi recurs la procedura de revizuire sau la un recurs extraordinar similar şi nu se permite prelungirea termenului de 6 luni pe motivul utilizării unor asemenea căi de recurs. Cu toate acestea, dacă o cale extraordinară de atac reprezintă singurul recurs judiciar disponibil persoanei în cauză, termenul de 6 luni poate fi calculat de la data pronunţării deciziei privind recursul respectiv.
O cerere în care un reclamant formulează o cerere în termen de 6 luni de la pronunţarea deciziei prin care îi este respinsă cererea de redeschidere a procedurii este inadmisibilă, întrucât această decizie nu este o „decizie definitivă”.
Perioada de şase luni începe să curgă de la data la care reclamantul şi/sau reprezentantul acestuia a luat la cunoştinţă decizia internă definitivă.
Sarcina de a stabili data la care reclamantul a luat cunoştinţă de decizia internă definitivă îi revine statului care invocă nerespectarea termenului de 6 luni.
Atunci când un reclamant are dreptul de a i se comunica din oficiu o copie a deciziei interne definitive, calcularea termenului de 6 luni se face de la data comunicării copiei deciziei.
Dacă avocatul reclamantului a luat cunoştinţă de decizia prin care s-au epuizat căile de recurs interne, atunci termenul de 6 luni curge de la această dată, în pofida faptului că reclamantul a luat cunoştinţă de aceasta ulterior.
Atunci când comunicarea nu este prevăzută în legislaţia internă, este necesar să se ţină seama de data redactării deciziei, de la care părţile pot lua efectiv cunoştinţă de conţinutul acesteia.
Reclamantul sau avocatul acestuia trebuie să dea dovadă de diligenţă în vederea obţinerii unei copii a deciziei depuse la grefă.
Atunci când este clar că reclamantul nu dispune de niciun recurs efectiv, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care au avut loc actele sau măsurile denunţate sau de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre acestea sau le-a resimţit efectele ori prejudiciul.
Atunci când un reclamant recurge la un recurs aparent disponibil şi nu observă decât ulterior existenţa unor circumstanţe care fac recursul inefectiv, poate fi indicat să se calculeze termenul de 6 luni de la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă prima dată de această situaţie.
Termenul începe să curgă în ziua următoare pronunţării în şedinţă publică a deciziei interne definitive sau, în lipsa pronunţării, în ziua următoare aducerii la cunoştinţa reclamantului sau reprezentantului acestuia şi expiră după 6 luni calendaristice, indiferent de durata efectivă a acestora.
Curtea are posibilitatea de a stabili o dată de expirare a termenului de 6 luni care să fie diferită de cea indicată de statul pârât.
Regula termenului de 6 luni nu este aplicabilă atunci când pretinsa încălcare reprezintă o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de recurs în legislaţia internă. Conceptul de „situaţie continuă” desemnează o stare de lucruri rezultată în urma unor acţiuni continue efectuate de stat sau în numele său, ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante în timp nu înseamnă că a generat o „situaţie continuă”.
Data de introducere a cererii va fi considerată ca fiind data primei comunicări a reclamantului care expune obiectul cererii, cu condiţia ca un formular de cerere completat în mod corespunzător să fie prezentat în termenele stabilite de Curte.
Totodată ea este considerată a fi cea indicată de ştampila poştei aplicată la expedierea cererii, şi nu data de primire a cererii.
Dacă există diferenţe mai mari de o zi între data la care scrisoarea a fost scrisă şi data la care a fost expediată, aceasta din urmă trebuie considerată ca fiind data de introducere a cererii.
Această normă se aplică, de asemenea, în cazul expedierii formularului de cerere în original în termenul de opt săptămâni şi pentru trimitere prin fax.
Trimiterea formularului de cerere exclusiv prin fax, fără ca originalul să fie trimis Curţii în termenele indicate de Curte, nu este suficientă.
Reclamanţii trebuie să îşi continue cererea cu o promptitudine rezonabilă după primul contact, indiferent de natura acestuia.
Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă, şi nu doar prin motivele sau argumentele de drept invocate.
În ceea ce priveşte capetele de cerere care nu fac parte din cererea iniţială, curgerea termenului de 6 luni nu este întreruptă decât la data primei prezentări a capătului de cerere în faţa unui organ al Convenţiei.
Capetele de cerere formulate după expirarea termenului de 6 luni nu pot fi examinate decât dacă prezintă aspecte specifice ale capetelor de cerere iniţiale ridicate în termen.
Simplul fapt că reclamantul a invocat art. 6 în cererea sa nu este suficient pentru a constitui introducerea tuturor capetelor de cerere ulterioare, formulate în temeiul dispoziţiei respective, atunci când nu s-a făcut iniţial nicio precizare cu privire la baza factuală şi la natura pretinsei încălcări.
Prezentarea unor documente din cadrul procedurii interne nu este suficientă pentru a constitui introducerea tuturor capetelor de cerere ulterioare, întemeiate pe această procedură. Este necesară cel puţin o precizare sumară cu privire la natura încălcării pretinse în temeiul Convenţiei pentru a introduce un capăt de cerere şi a întrerupe cursul termenului de 6 luni.
În caz de deces, rudele reclamante au sarcina de a lua măsuri pentru a fi informate despre avansarea anchetei sau stagnarea acesteia, precum şi de a introduce propriile cereri cu rapiditatea corespunzătoare, de îndată ce iau la cunoştinţă sau ar trebui să ia la cunoştinţă de lipsa oricărei anchete penale efective.
În cauzele privind dispariţia, este indispensabil ca rudele persoanei dispărute, care intenţionează să depună plângere la Strasbourg privind lipsa caracterului efectiv al anchetei sau absenţa unei anchete, să nu întârzie în mod nejustificat sesizarea Curţii. În materia dispariţiilor, reclamanţii nu trebuie să aştepte o perioadă nedeterminată pentru a sesiza Curtea. Aceştia trebuie să dea dovadă de promptitudine şi de iniţiativă şi să introducă propriile cereri fără o întârziere excesivă.
Perioadele multiple şi consecutive de detenţie trebuie să fie privite în ansamblu, iar termenul de 6 luni ar trebui să înceapă să curgă doar de la sfârşitul ultimei perioade de detenţie.
