Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Cerere vădit nefondată

Chiar dacă o cerere este compatibilă cu Convenţia şi toate condiţiile formale de admisibilitate au fost îndeplinite, Curtea poate, totuşi, să o declare inadmisibilă pentru motive ce ţin de examinarea fondului. Printre aceste motive, ipoteza cea mai des întâlnită este respingerea cererii pentru lipsa vădită de fundament. 

Este „vădit nefondată” orice cerere care, în urma unei examinări preliminare a conţinutului său material, nu indică nicio încălcare a drepturilor garantate de Convenţie, astfel încât aceasta să poată fi declarată inadmisibilă din start, fără a trece la stadiul formal al examinării fondului cauzei.

Pentru a stabili o lipsă vădită de fundament, Curtea are uneori nevoie să obţină observaţii din partea părţilor şi să recurgă la un raţionament lung şi minuţios în decizia sa, nu schimbă nimic din caracterul „vădit” nefondat al cererii.

Majoritatea absolută a cererilor vădit nefondate sunt declarate inadmisibile de plano de către un judecător unic sau de un comitet format din trei judecători. Cu toate acestea, anumite cereri de acest tip sunt examinate de camere sau chiar de Marea Cameră.

O cerere „vădit nefondată” poate fi în ansamblu sau numai un capăt de cerere. Astfel, o parte a cererii poate fi respinsă ca fiind de competenţa unei alte instanţe, în timp ce restul cererii poate fi declarat admisibil şi poate duce chiar la constatarea încălcării Convenţiei.

Capetele de cerere vădit nefondate pot fi grupate în patru categorii distincte: capete de cerere tip „instanţă de gradul patru de jurisdicţie”, capete de cerere cu privire la care există o lipsă aparentă sau evidentă de încălcare, capete de cerere nesusţinute şi, în sfârşit, capete de cerere confuze şi fanteziste.

    „Instanţă de gradul patru de jurisdicţie”

    O categorie deosebită de capete de cerere formulate în faţa Curţii sunt în general numite „capete de cerere tip instanţă de gradul patru de jurisdicţie”. 

    Astfrl de cause provin dintr-o concepţie eronată, din partea reclamanţilor, cu privire la rolul Curţii şi la natura mecanismului judiciar instituit de Convenţie, respectiv Curtea nu este o instanţă de apel, de casare sau de revizuire în raport cu instanţele statelor părţi la Convenţie şi nu poate reexamina cauza în acelaşi mod în care ar face-o instanţa naţională supremă.

    Curtea nu poate depăşi limitele competenţelor generale pe care statele contractante, prin voinţa lor suverană, i le-au delegat. 

    Competenţa Curţii se limitează la controlul respectării, de către statele contractante, a angajamentelor în materie de drepturile omului, angajamente asumate prin aderarea la Convenţie. Neavând puterea de a interveni direct în sistemele juridice ale statelor contractante, ea trebuie să respecte autonomia acestor sisteme juridice. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea au adus atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Curtea nu poate examina ea însăşi elementele de fapt sau de drept care au condus o instanţă naţională la adoptarea unei anumite decizii, şi nu a alteia, altfel, ea ar deveni o instanţă de gradul trei sau patru de jurisdicţie şi ar încălca limitele misiunii sale.

    Curtea nu poate contesta constatările şi concluziile la care au ajuns instanţele naţionale privind stabilirea faptelor cauzei, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, admisibilitatea şi aprecierea probelor la proces, echitatea substanţială a rezultatului unui litigiu civil, vinovăţia sau nevinovăţia a unui acuzat într-o cauză penală.

    Singura situaţie în care Curtea poate să conteste aceste constatări şi concluzii este doar dacă acestea un caracter arbitrar.

    Un astfel de capăt de cerere poate fi formulat cu privire la orice dispoziţie materială a Convenţiei.

    Domeniile de drept cărora li se aplică sunt: civile, penale, fiscale, sociale, administrative, electorale, în ceea ce priveşte intrarea, şederea şi îndepărtarea străinilor.

    Lipsa aparentă sau evidentă a încălcării

    Există o lipsă vădită de fundament în cazul în care capătul de cerere al reclamantului nu indică nicio încălcare a drepturilor garantate de Convenţie. Sunt trei tipuri de capete de cerere: nicio aparenţă de arbitrar sau inechitate, Nicio aparenţă de disproporţie între scopuri si mijloace, Alte chestiuni de fond relativ simple.

    Stabilirea faptelor cauzei şi interpretarea dreptului intern intră doar sub incidenţa competenţei instanţelor şi a altor autorităţi naţionale, ale căror constatări şi concluzii în aceste domenii se impun Curţii. Curtea poate şi trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la actul denunţat de reclamant a fost echitabil şi lipsit de un caracter arbitrar.

    Curtea va declara vădit nefondat un capăt de cerere care a fost examinat de instanţele naţionale competente în cursul unei proceduri care îndeplineşte următoarele condiţii:

    – procedura s-a desfăşurat în faţa organelor abilitate în acest scop de dispoziţiile dreptului naţional;

    – procedura s-a desfăşurat conform dispoziţiilor procedurale din dreptul naţional;

    – partea interesată şi-a putut prezenta argumentele şi elementele de probă, care au fost ascultate corespunzător de autoritatea în cauză;

    – organele competente au examinat şi luat în considerare toate elementele de fapt şi de drept care sunt obiectiv relevante pentru soluţionarea echitabilă a cauzei;

    – procedura s-a finalizat printr-o decizie suficient motivată.

    Atunci când dreptul invocat în temeiul Convenţiei nu este absolut şi impune limitări explicite sau implicite, Curtea este adesea pusă în situaţia de a analiza proporţionalitatea ingerinţei denunţate.

    Printre dispoziţiile care enunţă în mod explicit restricţiile autorizate, trebuie să identificăm un subgrup specific alcătuit din patru articole: art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 9 (Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie), art. 10 (Libertatea de exprimare), art. 11 (Libertatea de întrunire şi de asociere). Toate aceste articole au aceeaşi structură: paragraful 1 enunţă dreptul fundamental în cauză, în timp ce paragraful 2 prevede condiţiile în care statul poate restrânge exercitarea acestui drept. Textele celor două paragrafe nu sunt complet identice, dar au aceeaşi structură. 

    Dacă Curtea trebuie să examineze ingerinţa autorităţilor publice în exercitarea unuia dintre aceste drepturi ea trebuie să răspundă la trei întrebări:

    – Este ingerinţa prevăzută de o „lege” suficient de accesibilă şi previzibilă?

    – Ingerinţa urmăreşte cel puţin unul dintre „scopurile legitime”?

    – Există un raport de proporţionalitate între acest scop şi restricţiile în cauză?

    Doar în cazul unui răspuns afirmativ la fiecare dintre aceste trei întrebări, ingerinţa este considerată conformă Convenţiei, în timp ce un răspuns negativ atrage constatarea încălcării. 

    Aceeaşi schemă se aplică nu doar articolelor menţionate anterior, ci şi majorităţii celorlalte dispoziţii ale Convenţiei – inclusiv atunci când este vorba de limitări implicite, care nu sunt înscrise în textul articolului în cauză. 

    Dacă, la o examinare preliminară a cererii, Curtea este convinsă că toate condiţiile prezentate anterior au fost îndeplinite şi că, având în vedere toate circumstanţele relevante ale cauzei, nu există o disproporţie evidentă între scopurile urmărite prin ingerinţa statului şi mijloacele utilizate, aceasta declară capătul de cerere inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament. Motivarea deciziei de inadmisibilitate este în acest caz identică sau similară celei pe care Curtea ar adopta-o într-o hotărâre care se finalizează cu o concluzie de neîncălcare pe fond.

    Curtea declară un capăt de cerere vădit nefondat dacă consideră că nu există nicio încălcare a dispoziţiei invocate din Convenţie. Aceasta are loc doar în două situaţii:

    – atunci când există o jurisprudenţă constantă şi abundentă a Curţii, formulată în cauze identice sau similare şi care permite stabilirea unei neîncălcări a Convenţiei în speţă;

    – chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe care abordează chestiunea ridicată în cerere, elementele de jurisprudenţă existente permit stabilirea faptului că nu există nicio încălcare a Convenţiei.

    Capete de cerere nesusţinute

    Procedura în faţa Curţii are un caracter contradictoriu. Părţile trebuie să îşi susţină argumentele atât în fapt (furnizând Curţii elementele factuale de probă necesare), cât şi în drept (explicând de ce dispoziţia invocată din Convenţie a fost sau nu încălcată).

    Atunci când condiţiile citate anterior nu sunt îndeplinite, Curtea declară cererea inadmisibilă pentru lipsă vădită de fundament în următoarele situaţii:

    – atunci când reclamantul se limitează la a cita una sau mai multe dispoziţii ale Convenţiei, fără a explica modul în care acestea au fost încălcate, cu excepţia cazului în care acest lucru este evident având în vedere faptele cauzei;

    – atunci când reclamantul omite sau refuză să prezinte probe documentare în sprijinul afirmaţiilor sale, cu excepţia existenţei unor situaţii excepţionale, independente de voinţa sa şi care îl împiedică să facă acest lucru.

    Capete de cerere confuze sau fanteziste

    Curtea respinge ca vădit nefondate capetele de cerere care sunt atât de confuze încât acesteia îi este obiectiv imposibil să înţeleagă faptele pe care reclamantul le denunţă şi doleanţele pe care doreşte să i le adreseze. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capetele de cerere fanteziste, adică pentru cele care vizează fapte obiectiv imposibile, vădit inventate sau vădit contrare bunului simţ.