Articolul 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede următoarele:

„Articolul 1 al Protocolului 1 - Protecţia proprietăţii

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

Situația de fapt:

În 1950, imobilul din Bucureşti în care locuiau părinţii reclamantului a fost naţionalizată, fără a li se plăti despăgubiri.

La 9 decembrie 1993, în acţiunea intentată de reclamant, instanţa de fond a hotărât că naţionalizarea a fost ilegală. Nefiind atacată, hotărârea a devenit definitivă şi irevocabilă, deoarece nu mai putea fi atacată printr-o cale de atac ordinară.

În luna mai 1994, reclamantul a reintrat în posesia imobilului, după care nu a mai plătit chiria pentru apartamentul pe care îl ocupa în cadrul acestui imobil şi a început să plătească impozit pe terenul pe care era amplasat imobilul.

La o dată necunoscută, Procurorul General al României a introdus o acţiune pentru anularea hotărârii din 9 decembrie 1993. La data de 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a României a casat hotărârea din 9 decembrie 1993 pe motiv că respectivul imobil trecuse în proprietatea statului printr-un act normativ iar maniera de aplicare a acestui instrument juridic nu putea fi analizată de instanţe, fiind un aspect pe care numai puterea executivă sau cea legislativă puteau să îl reglementeze. Drept urmare, autorităţile fiscale l-au informat pe reclamant cu privire la reclasificarea imobilului ca fiind în proprietatea statului, începând cu data de 2 aprilie 1996.

La o dată necunoscută, reclamantul a introdus o cerere de restituire a imobilului conform Legii nr. 112/1995. La 24 martie 1998, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a decis că proprietatea apartamentului închiriat de reclamant trebuie restituită acestuia şi i-a acordat reparaţii financiare pentru restul imobilului. Reclamantul a atacat această decizie printr-o acţiune care a fost respinsă de instanţă la data de 21 aprilie 1999.

Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6.1 al Convenţiei, prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie conform căreia instanţele inferioare nu aveau competenţă de soluţionare a unei cereri de reintrare în posesie. De asemenea, reclamantul a susţinut că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie îl lipsise de unul dintre bunurile sale, ceea ce contravenea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

 

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că accesul liber în justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6.1 al Convenţiei, trebuie interpretate în lumina Preambulului Convenţiei, care arată că parte din tradiţia comună a părţilor la Convenţie este preeminenţa dreptului, ce include şi principiul securităţii raporturilor juridice.

Curtea a observat că în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exerciţiul autorităţii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând.

Admiţând cererea întentată în virtutea acestei competenţe, Curtea Supremă de Justiţie a României anulase un întreg proces judiciar al cărui rezultat a fost o decizie definitivă şi irevocabilă, al cărei obiect avea deci caracter de "res judicata", şi care, în plus, fusese deja pusă în executare. Prin aplicarea în această manieră a dispoziţiilor art. 330, Curtea Supremă de Justiţie încălcase principiul securităţii raporturilor juridice. În opinia Curţii, date fiind circumstanţele cauzei, această măsură încălcase dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 din Convenţie.

Mai mult, Curtea a reamintit că „logica" hotărârii Curţii Supreme de Justiţie a fost aceea că instanţele nu aveau competenţa de a se pronunţa în anumite litigii civile, cum ar fi acţiunea introdusă pentru redobândirea posesiei imobilului în cauză. Astfel, Curtea a considerat că această excepţie era în sine contrară dreptului de acces la o instanţă, garantat de art. 6.1 al Convenţiei, şi deci, că art. 6.1 fusese încălcat şi din această perspectivă.

În ceea ce priveşte art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, Curtea a remarcat că, în acţiunile introduse la Curte, era de la sine înţeles că recunoaşterea judiciară a titlului de proprietate al reclamantului din 9 decembrie 1993 reprezenta o posesie în sensul art. 1 al Protocolului 1, şi că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie echivala cu intervenţia asupra dreptului de proprietate al reclamantului, garantat de acest articol.

Curtea a hotărât că intervenţia intra sub incidenţa tezei a doua din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În opinia Curţii, efectul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie a fost privarea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului, care i-a fost recunoscut prin hotărârea definitivă în favoarea sa, dată în primă instanţă. Confiscarea proprietăţii în aceste condiţii putea fi justificată numai dacă se demonstra, inter alia, a fi în interesul public şi conform prevederilor legii. Mai mult, în opinia Curţii, orice intervenţie asupra proprietăţii trebuia să satisfacă şi condiţia proporţionalităţii. Curtea a reţinut că nu fusese adusă nicio justificare în ceea ce priveşte decizia Curţii Supreme de Justiţie. În special, Curtea a reţinut că nu fusese prezentat nici un argument plauzibil pentru a demonstra existenţa unui interes public care să justifice lipsirea de proprietate.

În plus, la data pronunţării hotărârii, reclamantul fusese lipsit de proprietate timp de peste patru ani, fără acordarea vreunei despăgubiri care să reflecte reala valoare a privării sale de proprietate, iar eforturile acestuia de a-şi recupera proprietatea fuseseră lipsite de succes.

Aşadar, Curtea a constatat că, în aceste circumstanţe, chiar presupunând că putea fi demonstrat că această intervenţie servea interesului public, nu fusese stabilit un echilibru echitabil, dat fiind că reclamantul suportase şi continua să suporte o sarcină individuală şi excesivă. Astfel, Curtea a conchis că art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei fusese şi continua să fie încălcat.

Ulterior, printr-o hotărâre separată, Curtea a acordat reclamantului cu titlu de daune materiale, fie restituirea proprietăţii, fie suma de 136.205 dolari americani, şi cu titlul de daune morale, suma de 15.000 dolari americani.