Situația de fapt:
Primul reclamant este o societate care publică un ziar local (9.000 exemplare), iar al doilea este redactorul şef al ziarului respectiv.
În zilele de 15 şi 19 iulie 1988, ziarul a publicat raportul întocmit de numitul Lindberg asupra modului în care are loc pescuitul focilor. Acesta, în calitate de inspector al Ministerului Peştelui, aflându-se la bordul navei Harmoni care se ocupa cu vânătoarea de foci, a adus acuzaţii grave unui număr de 5 persoane din echipajul vasului privind încălcarea regulamentului de pescuit al focilor.
Ministerul Peştelui a decis ca acest raport să nu fie publicat, în temeiul unei legi din 1970 privind accesul publicului la documente oficiale. Prin aceste dispoziţii se interzice publicarea oricăror rapoarte care semnalează săvârşirea unor încălcări ale legii.
În mai 1991, marinarii de pe vasul Harmoni au introdus o plângere contra reclamanţilor pentru defăimare. Tribunalul de district a reţinut că mai multe afirmaţii cuprinse în raportul publicat sunt defăimătoare, ilegale, deoarece realitatea nu a fost stabilită cu certitudine (cum ar fi afirmaţia că unele foci au fost tăiate în bucăţi, deşi erau vii, precum şi afirmaţia că numitul Lindberg a fost ameninţat de către marinari). Ca urmare, tribunalul a decis condamnarea ziarului şi a redactorului şef la 10.000 şi, respectiv, 1000 coroane amendă în favoarea fiecăruia dintre cei 17 marinari care s-au plâns împotriva reclamanţilor. Hotărârea rămânând definitivă, deoarece reclamanţii nu au fost autorizaţi să sesizeze Curtea Supremă, aceştia s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea art. 10 din Convenţia europeană (libertatea de exprimare).
Hotărârea Curții:
Curtea Europeană, luând în considerare situaţia concretă şi controversele care aveau loc în Norvegia la data respectivă referitoare la vânătoarea de foci, precum şi actele prezentate, a constatat că între 15 şi 23 iulie 1988 ziarul a publicat continuu diferite puncte de vedere, inclusiv propriile sale comentarii asupra problemei în discuţie, ca şi dispoziţiile adoptate de Ministerul Peştelui şi de Federaţia marinarilor norvegieni, precum şi părerile vânătorilor de foci. În cuprinsul articolelor nu se aduceau acuzaţii unor persoane, ci se analiza situatia de ansamblu privind atitudinea fată de aceste animale.
Curtea a constatat, de asemenea, că reclamanţii au acţionat cu bună-credinţă, acționând pe baza unui raport oficial elaborat de un inspector al Ministerului Peştelui, nefiind obligaţi să verifice adevărul afirmaţiilor din raport.
Chiar dacă raţiunile invocate de statul norvegian pentru a păstra secretul, aceste informaţii sunt pertinente, ele nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţele suferite de reclamanţi (măsurile represive luate contra lor) erau justificate şi apăreau ca necesare în raport cu cerinţele unei societăţi democratice. Pe de altă parte, nu există în speţă justă proporţie între restricţiile impuse libertăţii de exprimare a reclamanţilor şi obiectul urmărit, adică protejarea reputaţiei şi a drepturilor vânătorilor de foci.
Curtea a constatat că în speţă există o violare a art. 10 din Convenţia, urmând ca statul norvegian să plătească 1.500.000 coroane reprezentând despăgubiri şi cheltuieli de proces.