Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Morar c. România (2015)

Situația de fapt:

Reclamantul, jurnalist de profesie, a scris în februarie și martie 2004, mai multe articole satirice în saptamanalul Academia Cațavencu, în contextul alegerilor prezidențiale 2004 privind, printre altele pe V. G., consilier politic al unei potențiale candidate. 

În 26 aprilie 2004 V.G. a depus plângere penală pentru calomnie împotriva a trei jurnaliști ai săptămânalului satiric Academia Cațavencu, printe care și reclamantul. Prima instanța l-a achitat pe reclamant.

În 23 decembrie 2005, Tribunalul a admis recursul lui VG și l-a condamnat pe reclamant la amendă penală în valoare de 1000 lei și la plata către partea civilă V. G. pentru prejudiciul moral suferit a sumei de 10 000 USD, precum și cheltuieli de judecată în sumă de 16 000 USD. În calitate de editor și parte responsabilă civilmente, săptămânalul satiric Academia Cațavencu, a fost obligat în solidar cu reclamantul. Tribunalul a considerat că reclamantul a comis defăimarea cu "intenție indirectă". 

 

Hotărârea Curții: 

Reclamantul a sesizat Curtea Europeană în 16 iunie 2006, susţinând că prin condamnarea sa penală pentru calomnierea lui V.G. a suferit o îngrădire a libertății sale de exprimare, încălcându-se prevederile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Curtea a constatat faptul că, condamnarea penală a reclamantului combinată cu obligația acestuia de a plăti despăgubiri a constituit "amestecul unei autorități publice" în dreptul reclamantului la libertatea de expresie, ingerință "prevăzută de lege" – art. 206 din CP în vigoare la data faptelor, incriminarea calomniei, împreună cu art. 998 din Codul civil în vigoare la data faptelor, reglementarea prejudiciuluui - și că a urmărit un scop legitim, respectiv "protecția reputației altora". 

Prin urmare, Curtea a trebuit să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința sunt "pertinente și suficiente" și dacă problema a fost "proporțională cu scopurile legitime urmărite".

Articolele de presă contestate conțineau subiecte de interes general pentru societatea română și de actualitate, întrucât mai erau câteva luni până la desfășurarea alegerilor prezidențiale din 2004, iar acestea informau publicul despre strategiile electorale și profilul potențialilor candidați la alegeri, precum și despre anturajele lor politice, dar în special despre problema colaborarii acestor persoane cu fosta Securitate.

Curtea a subliniat faptul că limitele criticii admisibile în ceea ce privește un politician, vizată în calitatea sa de politician, sunt mai largi decât în privința unei persoane private: spre deosebire de acesta din urmă, prima se expune în mod inevitabil și conștient la atragerea unei mai mare atenții și a unei verificări mai stricte a acțiunilor sale, atât din partea jurnaliștilor, cât și a publicului larg. Prin urmare, astfel de situații trebuie să demonstreze o mai mare toleranță.

Acest principiu se aplică oricărei persoane publice și anume pentru oricine face parte din sfera publică, fie prin acțiunile sale, fie prin poziția sa. Cu alte cuvinte, este necesar să se facă distincția între persoane private și persoane care acționează într-un context public, precum politicienii sau personalitățile publice.

 

Înstanțele naționale au ajuns la concluzii diferite cu privire la evaluarea calității lui V.G, reclamantul în procedurile naționale. 

Astfel, în opinia primei instanțe, V. G. a fost un om de afaceri care nu a fost implicat în viața politică românească. Tribunalul a considerat, spre deosebire de prima instanță de judecată, că faptul că V.G. se pregătea să se alăture echipei de campanie a unui potențial candidat la președinția României nu l-a transformat pe acesta în mod automat în politician, atâta timp cât intenția în cauză nu s-a materializat. 

Curtea a considerat neconvingătoare motivarea Tribunalului de a exclude complet din sfera politică pe V.N., în timp ce nu a negat niciodată implicarea sa în pregătirea depunerii candidaturii lui L.R. la alegeriile prezidențiale din 2004.

Deși a admis faptul că V.N. nu a fost un politician, Curtea a considerat, la fel ca prima instanță de judecată, că, la data faptelor, V.N. era angajat într-un demers politic public.

Prin urmare, limitele criticii acceptabile ar trebui să fie mai mari în ceea ce îl privește.

Curtea a subliniat faptul că dreptul jurnaliștilor de a comunica informații cu privire la aspecte de interes general este protejat cu condiția ca aceștia să acționeze cu bună-credință, bazat pe fapte precise, și care le oferă informații "fiabile și precise" respectând etica jurnalistică

Exercitarea libertății de exprimare comportă "îndatoriri și responsabilități", care se aplică și mass-mediei în ceea ce privește chestiunile de interes public semnificativ, deși este totuși permis să se folosească un grad de exagerare sau chiar de provocare.

Curtea a notat că remarcile exprimate cel puțin în primele două articole de presă nu au fost prezentate ca certitudini, ci suspiciuni bazate pe o serie de probe pe care reclamantul le-a expus în stilul caracteristic discursului pamfletar, specific unei publicații satirice. 

Reclamantul a justificat aceste suspiciuni de extrasul unei scrisoare atribuită lui Eugene Ionescu, prin comportamentul lui V.G., inclusiv relația acestuia cu Eugene Ionescu și modalitatea de acționare a agenților Securității, care nu a fost contestată.

Chiar dacă unii din termenii utilizați în articolele incriminate pot fi considerați nepotriviți, Curtea a constatat că aceștia rămân totuși în limitele de exagerare sau provocare acceptabile.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței cu dreptul la libertatea de exprimare, Curtea a subliniat că natura și gravitatea sancțiunilor impuse sunt factori care trebuie luați în considerare.

Reclamantul nu a trebuit să plătească amenda penală din cauza suspendării executării, calomnia fiind dezincriminată în România în iulie 2006, la doar câteva luni după condamnarea acestuia. 

Cu toate acestea, reclamantul a făcut obiectul unei sancțiuni penale în temeiul legislației naționale în vigoare la data faptelor.

Valoarea daunelor pe care reclamantul a fost obligat să le plătescă în procedurile naționale a fost deosebit de mare, deoarece a reprezentat mai mult de cincizeci de ori valoarea salariului mediu la momentul, fără a include valoarea deosebit de mare a cheltuielilor de judecată pe care reclamantul a trebuit să le ramburseze.

Datorită importanței dezbaterii de interes general din care observațiile contestate făceau parte și suma daunelor la care reclamantul a fost condamnat, Curtea consideră că ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost justificată de motive relevante și suficiente. 

Prin urmare, ingerința în cauză nu se poate spune că a fost "necesară într-o societate democratică", în sensul articolului 10 al Convenției.

Reţinând violarea art. 10 din Convenţie, Curtea a obligat statul român să plătească suma de 18,445 euro pentru prejudiciul material și 6 000 de euro pentru prejudiciu material.