Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Rotaru c. România

Situația de fapt:

Reclamantul a fost condamnat în 1948 la un an închisoare pentru exprimarea unor critici la adresa regimului comunist instituit în 1946.

Reclamantul a intentat o acţiune prin care cerea să i se acorde drepturile garantate prin Decretul nr. 118 din 1990 persoanelor persecutate de regimul comunist. În procedurile ce au urmat în cadrul Judecătoriei Bârlad, unul dintre pârâţi, Ministerul Internelor, a depus la instanţă o scrisoare transmisă reclamantului la 19 decembrie 1990 de Serviciul Român de Informaţii, care, printre altele, cuprindea informaţii referitoare la activităţile politice ale reclamantului între 1946 şi 1948. Conform aceleiaşi scrisori, dl. Rotaru fusese membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini, o mişcare „legionară" de extremă dreaptă încă din anul 1937.

Reclamantul a considerat că unele dintre informaţiile în cauză erau false şi defăimătoare, în special acuzaţia conform căreia fusese membru al mişcării „legionare", şi a intentat proces împotriva Serviciului Român de Informaţii, pretinzând daune morale pentru prejudiciul suferit şi modificarea sau distrugerea dosarului cuprinzând informaţiile false.

Cererea a fost respinsă printr-o hotărâre a instanţei de fond menţinută parţial de Tribunalul Bucureşti şi de Curtea de Apel Bucureşti (care au constatat eroarea de nume realizată de SRI în adresa sa). Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au motivat că nu aveau competenţa de a ordona modificarea sau distrugerea informaţiilor cuprinse în scrisoarea din 19 decembrie 1990, acestea fiind adunate de fostele servicii de securitate ale statului, Serviciul Român de Informaţii fiind un simplu depozitar.

În scrisoarea din 6 iulie 1997, directorul Serviciului Român de Informaţii a informat Ministerul Justiţiei cu privire la faptul că, după verificări suplimentare în propriile registre, s-a constatat că informaţiile referitoare la apartenenţa mişcării „legionare" nu se refereau la reclamant, ci la altă persoană cu acelaşi nume.

În lumina informaţiilor cuprinse în această scrisoare, reclamantul a solicitat analiza de către Curtea de Apel Bucureşti a hotărârii sale anterioare şi a cerut acordarea de daune. Prin decizia din 25 noiembrie 1997, Curtea de Apel Bucureşti a casat hotărârea sa anterioară din 15 decembrie 1994 şi a stabilit că actele referitoare la apartenenţa în trecut a reclamantului la mişcarea „legionară" erau nule. Instanţa nu s-a pronunţat cu privire ca solicitarea de daune.

Reclamantul a reclamat încălcarea dreptului său la viaţă privată prin faptul că Serviciul Român de Informaţii deţinea un dosar cuprinzând informaţii referitoare la viaţa sa privată şi că era imposibil să dezmintă informaţiile false. Reclamantul a invocat prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, petentul a reclamat lipsa căii de atac efective în faţa unei autorităţi naţionale care se putea pronunţa cu privire la modificarea sau distrugerea dosarului conţinând informaţii false şi refuzul instanţei de a lua în considerare capătul de cerere privind daunele, ceea ce, conform acestuia, îi încălca dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe. În susţinerea acţiunii sale reclamantul a mai invocat art. 13 şi art. din Convenţie.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că scrisoarea din 19 decembrie 1990 a Serviciului Român de Informaţii cuprindea diverse informaţii referitoare la viaţa reclamantului, în principal referitoare la studiile acestuia, la activităţile sale politice şi la cazierul său judiciar, anumite informaţii fiind strânse în urmă cu mai bine de cincizeci de ani.

În opinia Curţii, aceste informaţii, colectate şi stocate sistematic într- un dosar de către agenţii statului, cădeau sub incidenţa vieţii private în sensul art. 8.1 al Convenţiei, şi în consecinţă, art. 8 era aplicabil cauzei.

Curtea a considerat că atât stocarea informaţiilor, cât şi utilizarea acestora, împreună cu refuzul de a-i da reclamantului posibilitatea de a le dezminţi, echivalau cu intervenţia asupra dreptului acestuia la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8.1.

Dacă ar fi respectat dispoziţiile art. 8, această intervenţie ar fi trebuit să fie în conformitate cu legea, să urmărească un scop legitim conform art. 8.2 şi, mai mult, să fie necesară într-o societate democratică pentru a îndeplini acel scop.

În acest sens, Curtea a reţinut că în hotărârea din 25 noiembrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiva instanţă confirmase legalitatea deţinerii informaţiilor de către Serviciul Român de Informaţii, ca depozitar al arhivelor fostei securităţi. Date fiind aceste aspecte, Curtea putea concluziona că stocarea informaţiilor referitoare la viaţa privată a reclamantului era conformă cu legislaţia română.

În ceea ce priveşte condiţia previzibilităţii, Curtea a reţinut că nicio dispoziţie a legislaţiei interne nu prevedea limitări ale exercitării acestor puteri. Astfel, de exemplu, legislaţia internă nu definea tipul de informaţii ce puteau fi înregistrate, categoriile de persoane împotriva cărora puteau fi luate măsuri precum colectarea şi stocarea de informaţii, circumstanţele în care puteau fi luate măsurile sau procedura de urmat.

În mod similar, legislaţia românească nu prevedea limite privitoare la vechimea informaţiilor deţinute sau la durata de timp în care puteau fi stocate aceste informaţii. Conform legislaţiei româneşti relevante, Serviciul Român de Informaţii avea autoritatea de a prelua depozitarea şi utilizarea arhivelor fostelor servicii de securitate care au funcţionat pe teritoriul românesc şi putea cerceta documentele ce aparţineau Serviciului Român de Informaţii cu acordul directorului. Curtea a reţinut că legislaţia românească relevantă nu conţinea dispoziţii explicite şi detaliate cu privire la persoanele autorizate să consulte aceste dosare, la natura dosarelor, procedura de urmat sau la permisiunea utilizării informaţiilor astfel obţinute.

Curtea a mai reţinut că, deşi legislaţia română relevantă împuternicea autorităţile competente să intervină când era necesar pentru prevenirea şi combaterea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, temeiul ce permitea astfel de intervenţii nu era prevăzut cu suficientă precizie.

Curtea a mai reţinut că sistemul românesc de colectare şi de arhivare a informaţiilor nu oferea nici un fel de garanţii, nefiind prevăzută nicio procedură de control. Curtea a mai considerat că legislaţia internă nu arăta cu suficientă claritate obiectul şi maniera de exercitare a prerogativelor specifice conferite autorităţilor publice în acest domeniu. Curtea a concluzionat că deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii a informaţiilor referitoare la viaţa privată a reclamantului nu erau conforme cu legea, ceea ce era suficient pentru a constitui o încălcare a art. 8.

Mai mult, în cauza de faţă, acest fapt împiedica verificarea de către Curte a legitimităţii scopului urmărit prin măsurile dispuse, precum şi dacă legitimitatea scopului fusese examinată de autorităţile naţionale, astfel cum este necesar într-o societate democratică. Curtea a concluzionat că, în consecinţă, art. 8 fusese încălcat.

Curtea a mai reţinut că legislaţia română relevantă prevedea o acţiune generală în instanţă, menită să protejeze drepturile morale care fuseseră încălcate.

Totuşi, Curtea de Apel Bucureşti arătase, în hotărârea sa din 25 noiembrie 1997, că Serviciul Român de Informaţii avea autoritatea prin legea internă de a deţine informaţii referitoare la reclamant, informaţii provenind din dosarele fostelor servicii de securitate. Guvernul nu invocase existenţa vreunei decizii interne care să stabilească un precedent în materie. Astfel, nu a demonstrat că un astfel de recurs avea să fie efectiv. În aceste condiţii, obiecţia preliminară a Guvernului trebuia respinsă.

În ceea ce priveşte mecanismul prevăzut de legea română, presupunând că fusese înfiinţat Consiliul prevăzut de legislaţia relevantă, Curtea a reţinut că nici dispoziţiile invocate de guvernul pârât, nici alte dispoziţii ale legii nu ofereau posibilitatea de contestare a deţinerii de către agenţii statului a informaţiilor referitoare la viaţa privată a unei persoane sau a veridicităţii acestor informaţii.

Mecanismul de supervizare se referea doar la dezvăluirea informaţiilor referitoare la identitatea unora dintre colaboratorii şi agenţii Securităţii. Curtea nu fusese informată cu privire la orice altă dispoziţie a legislaţiei româneşti care să pună la dispoziţie posibilitatea de contestare a deţinerii de către serviciile de informaţii a unor informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului sau de dezminţire a acestor informaţii. Curtea a concluzionat, astfel, că reclamantul fusese victima încălcării art. 13.

Curtea a mai considerat că solicitarea de către reclamant a daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată era o cerere cu caracter civil în sensul art. 6.1, iar Curtea de Apel Bucureşti avea competenţa soluţionării acesteia.

În consecinţă, Curtea a considerat că neluarea în considerare de către Curtea de Apel a cererii încălcase dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6.1 şi a concluzionat că această prevedere fusese încălcată.

Aşadar, Curtea a considerat că evenimentele în cauză presupuneau intervenţii grave asupra drepturilor reclamantului iar suma de 50.000 de franci francezi reprezenta o soluţionare justă a daunei morale pretinse. Curtea a acordat suma întreagă pretinsă de reclamant.


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.