Situația de fapt:

În Danemarca, educaţia sexuală a făcut parte din programul facultativ al şcolilor publice. În 1970, parlamentul aprobă o lege prin care această materie nu mai are autonomie ci trebuie integrată în predarea altor materii, la toate nivelurile în cadrul materiilor şcolare normale, în special limba daneză, cristianismul, biologia, istoria şi instruirea familială.

În perioada în cauză, învăţământul primar dura 9 ani; un al 10-lea an precum şi anul pregătitor era facultivi.

Petiţionarii, părinţi ai copiilor şcolari, se opun educaţiei sexuale intergrate, şi prin aceasta obligatorie, preferând să-şi educe copii singuri în acest domeniu, dar cererile de dispensă sunt respinse de autorităţi.

Dl. Viking Kjeldsen şi soţia sa, Annemarie, au o fiică şi locuiesc la Varde. După ce şi-au retras copilul de la o şcoală publică din localitate şi au instruit-o acasă timp de un an, fetiţa reluând cursurile învăţământului public, în august 1972. Fetiţa este diabetică şi nu poate urma cursurile unei şcoli particulare, cea mai apropiată fiind la 19 km de casă.

Hotărârea Curții: 

Dl. Viking Kjeldsen sesizează Comisia la 4.04.1971, susţinând că educaţia sexuală, aşa cum a fost introdusă de legea din 1970 violează art.2 al Protocolului nr.1 şi invocă art.8, 9, 14 din Convenţie.

Curtea examinează sesizările din prisma celei de-a doua fraze a art.2 din Protocolul nr.1. Statul trebuie să respecte convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor în cadrul ansamblului programului de învăţământ. El trebuie să vegheze ca informaţiile caree figurează în programa şcolară să fie difuzate în mod obiectiv, critic şi pluralist. Îi este interzis să urmarească un scop de îndoctrinare, care poate fii considerat că nu respectă convingerile părinţilor.

„Educaţia sexuală tinde, înainte de orice altceva, să informeze tinerii. Indiscutabil nu pot fi excluse din partea celor care transmit inormaţia aprecieri care să încalce domeniul religios sau filozofic, căci este vorba de un domeniu unde judecarea realităţii se revarsă asupra judecăţilor de valoare. Statul încearcă să tragă un semnal de alarmă în privinţa riscurilor la care se pot expune tinerii printr-o viaţă sexuală întâmplătoare, fără a îndoctrina tinerii spre un comportament sexual determinat, aceştia având întreaga facultate de opţiune.” Deşi aceste considerente sunt de ordin moral şi aprecierea generală este că sunt binevenite, totuşi modalitatea de punere a lor în practică poate aduce atingere unor convingeri morale ale tinerilor şi ale părinţilor lor. În acest context, Curtea consideră că nu a existat o violare a art.2 din Portocolul nr.1.

O altă acuză la adresa guvernului danez este aceea că, sunt victime ale unei discriminări bazate pe religie şi incompatibilă cu art.14 din Convenţie, subliniind că legislaţia daneză permite părinţilor să-şi scutească copii de la cursurile de educaţie religioasă dar nu şi de la  cele de educaţie sexuală. Curtea examinează cererea subliniind că există o diferenţă între cele două discipline, prima exprimând doctrine şi concepte relative de la o cultură la altă, spaţial şi temporar, în timp ce ceea de-a doua exprimă simple cunoştiinţe general valabile. De aici rezultă că diferenţa invocată se sprijină pe elemente de fapt diferite şi nu încalcă art.14.