Situația de fapt:

Domnul Valentin Câmpeanu, de etnie rroma, s-a născut la data de 15 septembrie 1985, tatăl fiind necunoscut, iar mama, care l-a abandonat la naştere, decedând în anul 2001. Astfel, Valentin Câmpeanu a crescut într-un orfelinat.

În anul 1990 Valentin a fost descoperit ca fiind HIV pozitiv, iar ulterior a fost diagnosticat cu retard sever (IQ 30) şi HIV, fiind încadrat în categoria „handicap sever”. Ulterior a dezvoltat o patologie asociată - tuberculoză, pneumonie şi hepatită. în 1992 a fost transferat într-un centru pentru copii cu dizabilităţi din Craiova.

După împlinirea vârstei de 18 ani, Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Dolj a decis ca Valentin Câmpeanu să nu mai fie ţinut în custodia unităţilor pentru protecţia copilului şi, după o corespondenţă cu instituţiile medicale din regiune, Valentin este finalmente plasat în Centrul Medico-Social Cetate, la data de 5 februarie 2004, într-o stare fizică şi psihică proastă, fără a avea asupra sa tratamentul antiretroviral. În fişa medicală a pacientului se specifică „retard sever, HIV şi subnutriţie”.

În zilele următoare a devenit agitat şi violent, astfel că la data de 9 februarie 2004 este mutat în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, cu toate că, anterior, la data de 16 octombrie 2003, conducerea spitalului respectiv refuzase internarea lui Valentin pe motiv că nu dispune de echipamentul şi specialiştii necesari tratării unei persoane cu acest diagnostic.

În aceeaşi zi, considerându-se că nu era o urgenţă psihiatrică, Valentin a fost trimis înapoi la Centrul Medico-Social Cetate. După o pretinsă consultare telefonică a directorului centrului cu Direcţia de Sănătate Publică Dolj, Valentin este iarăşi trimis la Spitalul din Poiana Mare, la data de 13 februarie 2004, pentru să i se administra calmante pentru comportamentul caracterizat drept foarte agresiv.

La data de 19 februarie 2004 pacientul a refuzat să mai mănânce şi să mai ia medicamentele. S-a început administrarea unui tratament bazat pe vitamine şi glucoză, intravenos.

La data de 20 februarie o echipă a Centrului pentru Resurse Juridice (CRJ) a efectuat o vizită la Spitalul Poiana Mare, în urma căreia a întocmit un raport ce se referea expres la situaţia în care a fost găsit Valentin Câmpeanu - închis singur, într-o cameră neîncălzită, fără lenjerie de pat. S-a reţinut că personalul medical refuza să acorde îngrijire temându-se de contaminarea cu virusul HIV, cu toate că Valentin nu putea mânca şi nu putea merge la toaletă singur.

În seara aceleiași zile, Valentin Câmpeanu a decedat, cauza morţii, consemnată în certificatul de deces emis la data de 23 februarie 2004 fiind „insuficienţă cardio-respiratorie”, deces produs pe fondul unei „stări morbide” determinate de retardul mental şi infecţia HIV. 

Efectuarea unei autopsii era obligatorie în astfel de situaţii, însă a fost întocmit după începerea investigaţiilor penale, fiind nevoie de o exhumare a cadavrului, respectiv la data de 2 februarie 2005.

În faţa autorităţilor interne CRJ a formulat plângeri penale pentru ucidere din culpă, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu etc. împotriva personalul din unităţile medicale, medico-sociale şi de protecţie a copilului în supravegherea cărora s-a aflat în ultimele luni din viaţă.

Soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost infirmată de Judecătoria Calafat, subliniindu-se deficienţele anchetei desfăşurate şi indicându-se probele ce ar mai trebui administrate de procuror. În urma exercitării căii de atac a recursului de către procuror, Tribunalul Dolj a casat sentinţa primei instanţe, confirmând în mod definitiv soluţia parchetului. 

Centrului pentru Resurse Juridice nu i-a fost negată calitatea procesuală pe parcursul procedurilor interne.

Hotărârea Curții: 

În 2 octombrie 2008 Centrul de Resurse Juridice, în numele lui Valentin Câmpeanu, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului susținând că acesta a fost victima următoarelor încălcări ale Convenției:

Sub aspectul încălcării articolului 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), reclamantă a susţinut că domnul Valentin Câmpeanu a decedat în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare ca urmare a unui complex de împrejurări, constând în acţiuni şi omisiuni ale unor instituţii ale statului, în contradicţie cu obligaţia lor legală de a acorda îngrijire şi tratament. Aceste autorităţi au eşuat în a pune în funcţiune un mecanism de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi plasate în instituţii de îngrijire ale statului, inclusiv în situaţii de decese suspecte.

Sub aspectul încălcării articolului 3 din Convenţie, în sens material, reclamanta s-a plâns de existenţa unor grave neajunsuri în tratamentul şi îngrijirea domnului Câmpeanu în Unitatea medico-socială Cetate şi în Spitalului Poiana Mare, de condiţiile de viaţă din acest din urmă spital, ca şi de atitudinea generală a autorităţilor şi a persoanelor implicate în îngrijirea şi tratarea sa de-a lungul ultimelor luni din viaţa pacientului.

CRJ a invocat încălcarea articolelor 2 şi 3 din Convenţie, prin aceea că ancheta desfăşurată în urma plângerilor penale formulate nu a fost una efectivă, în sensul Convenţiei.

CRJ a susţinut că privarea de libertate a pacientului Valentin Câmpeanu la unităţile din Cetate şi Poiana Mare s-a făcut cu încălcarea legii interne, iar pacientul a fost lipsit de posibilitatea contestării legalităţii măsurii, conform paragrafului 4 al articolului 5, precum şi de posibilitatea solicitării de despăgubiri, conform alineatului 5 al aceluiaşi articol.

Lipsirea pacientului de posibilitatea luării unei decizii cu privire la plasarea sa într-o instituţie, respectiv la tratamentul prescris constituie o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

CJR a susținut că a fost încălcat articolul 13, coroborat cu articolele 2, 3 şi 8 din Convenţie, deoarece legea internă nu oferă remedii efective pentru situaţii de decese suspecte ori pretinse rele-tratamente în spitalele psihiatrice.

CJR a invocat încălcarea articolului 14 din Convenţie, prin aceea că toate incidentele au avut la bază comportamentul discriminatoriu al agenţilor statului plecând de la faptul că domnul Valentin Câmpeanu era infestat cu HIV şi că suferea de o boală mintală.

Guvernul român a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale active a organizaţiei non-guvernamentale CRJ, având în vedere că plângerea a fost formulată după decesul domnului Valentin Câmpeanu, fără existenţa vreunei împuterniciri din partea acestuia şi fără ca asociaţia să probeze existenţa unor relaţii personale care să justifice această reprezentare post mortem.

La data de 19 martie 2013, Camera a III-a a CEDO a dispus retrimiterea cauzei la Marea Cameră, având în vedere faptul că speţa ridica o problemă de drept ce necesita o evaluare de către cea mai înaltă formaţiune jurisdicţională a CEDO. 

Curtea a considerat că CRJ, organizație neguvernamentală, nu avea nici calitatea de victimă indirectă, nici pe aceea de reprezentant, în sensul obişnuit al termenului.

Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei şi gravitatea încălcărilor de care se face vorbire în plângerea formulată, Curtea a apreciat că trebuie permis CRJ să acţioneze în numele domnului Valentin Câmpeanu.  Curtea a avut în vedere faptul că textul convenţional se interpretează astfel încât drepturile să fie garantate în mod practic şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu. Totodată s-a avut în vedere faptul că CRJ a reprezentat pe domnul Câmpeanu post mortem şi în faţa autorităţilor interne, faptul că domnul Câmpeanu nu avea familie, era infestat cu HIV, suferea de un retard mental sever, care îl făcea incapabil să iniţieze de unul singur proceduri în faţa autorităţilor competente şi nu a beneficiat de un reprezentant legal după împlinirea vârstei de 18 ani, care să-i suplinească consimţământul pentru diverse măsuri ce îl priveau (internări, tratament medical etc.).

În ceea ce privește încălcarea articolului 2 Curtea a reținut faptul că după împlinirea vârstei de 18 ani, nu a fost desemnat niciun reprezentant legal, care să suplinească consimţământul domnului Câmpeanu în legătură cu transferurile sale succesive dintr-o unitate medicală în alta şi cu tratamentul medical administrat. Dată fiind starea de sănătate a pacientului, acesta nu era capabil să-şi dea consimţământul şi nici nu i s-a cerut vreodată opinia.

Decizia de a plasa pacientul în centrul medico-social Cetate s-a bazat mai degrabă pe manifestarea acceptului conducerii unităţii respective, decât pe evaluarea capacităţii unităţii de a furniza o îngrijire şi un tratament adecvate pacientului, având în vedere afecţiunile sale.

Astfel, centrul medico-social Cetate nu era echipat corespunzător pentru a-l îngriji pe domnul Câmpeanu care, în cele din urmă a fost mutat la Spitalul Poiana Mare, unitate care, iniţial, refuzase internarea sa tocmai din lipsa echipamentului adaptat nevoilor pacientului seropozitiv şi personalului corespunzător.

Autorităţile au omis să-i administreze domnului Câmpeanu tratamentul antiretroviral, el fiind tratat în Spitalul Poiana Mare doar cu sedative.

Domnul Câmpeanu s-a aflat în mâinile instituţiilor de sănătate şi de ocrotire ale statului care aveau obligaţia de a răspunde şi de a da explicaţii plauzibile pentru tratamentul acordat acestuia. 

Totodată Curtea a avut în vedere întârzierea cu care s-a efectuat autopsia cadavrului. În cea de-a doua decizie prin care s-a dispus redeschiderea investigaţiilor au fost prezentate în detaliu deficienţele anchetei desfăşurate - lipsa unor acte medicale esenţiale şi eşecul în a clarifica contradicţiile din declaraţiile personalului medical.

Curtea a apreciat că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 2 din Convenţie, prin aceea că autorităţile naţionale nu au pus la dispoziţia persoanelor cu dizabilităţi similare cu cele ale domnului Câmpeanu  un mecanism prin care să li se recunoască la nivel intern eventuale încălcări ale dreptului la viaţă. S-a avut totodată în vedere lipsa unei anchete independente, publice şi eficiente în care răspunderea autorităţilor naţionale să poată fi stabilită.

Având în vedere cele reţinute în legătură cu articolele 2 şi 13 din Convenţie, Curtea a apreciat că nu mai este necesar să se aplece şi asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei, legate de interzicerea torturii, tratamentelor inumane ori degradante (articolul 3 din Convenţie), dreptul la libertate (articolul 5), dreptul la viaţă privată (articolul 8), respectiv interzicerea discriminării (articolul 14).

Curtea a obligat statul român să achite cu titlu de despăgubiri judiciare suma de 10.000 euro către CLR și suma de 25.000 euro către Interights care a acordat consultanța reclamantei CRJ..