Assenov şi alţii c. Bulgaria

În ziua de 19 septembrie 1992, Assenov fiul, de 14 ani, fiind găsit practicând jocuri de noroc pe bani într-o piaţă din Şumen, a fost reţinut de un poliţist şi condus la staţia de autobuz din apropiere pentru a se deplasa la postul de poliţie. Părinţii lui Assenov, care lucrau în apropiere, au cerut eliberarea fiului. Tatăl, luând cunoştinţă de fapta băiatului, i-a administrat pe loc o corecţie, lovindu-l de mai multe ori. Sosind la faţa locului şi alţi poliţişti, aceştia i-au aplicat de asemenea lovituri lui Assenov fiul, ceea ce a provocat protestul vehement al părinţilor acestuia şi mai ales al tatălui. Conduşi la postul de poliţie, tatăl şi fiul au fost ţinuţi 2 ore, după care au fost liberaţi. Assenov fiul declară că la postul de poliţie a fost bătut grav de poliţişti. Certificatul medico-legal confirmă că Assenov fiul a avut pe corp echimoze şi multiple hematoame care, după părerea medicului, puteau fi produse în modul descris de acesta.

La 2 octombrie 1992, mama reclamantului a depus o plângere la direcţia regională a poliţiei. În urma cercetărilor efectuate, s-a desprins concluzia că urmele de pe corpul băiatului se datorau loviturilor aplicate de tatăl său.

Parchetul militar regional a ajuns la aceeaşi concluzie. La fel Parchetul militar general și procurorul general care au examinat plângerile reclamanţilor. În luna iulie 1995, Assenov fiul a fost arestat, fiind învinuit de mai multe furturi prin efracţie şi cu violenţă.

Învinuitul a recunoscut comiterea furturilor cu efracţie, negând că ar fi folosit violenţa, în timpul cercetărilor, învinuitul a fost recunoscut de patru victime ale furturilor prin efracţie şi cu violenţă.

În timpul deţinerii preventive, Assenov a formulat numeroase plângeri cu privire la regimul de deţinere care i-ar fi înrăutăţit starea sănătăţii. La 21 august, reclamantul a fost examinat de medic şi apoi la Spitalul regional din Şumen, constatându-se că deţinutul nu suferă de nici o maladie cardiacă, nici congenitală, nici dobândită şi că nu există nici o contraindicaţie cu privire la menţinerea sa în detenţie.

Reclamanţii au sesizat Parchetul general, afirmând că sunt victimele unei campanii de răzbunare din cauza plângerii adresate de ei Comisiei europene.

În luna iulie 1997, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a patru furturi cu violenţă şi ameninţare şi condamnat la 30 de luni de închisoare.

Hotărârea Curții:

Reclamanţii s-au adresat la 6 septembrie 1993 Curţii Europene, susţinând că s-au încălcat prevederile art. 13, art. 5 parag. 3 şi 4 din Convenţia europeană. Plângerea reclamanţilor a fost reţinută de Comisie. Guvernul bulgar a cerut respingerea susţinerilor acestora.

Reclamanţii au cerut Curţii Europene să constate că s-au încălcat şi prevederile art. 3 şi art. 25 din Convenţie.

Examinând actele dosarului şi susţinerile părţilor, Curtea a examinat mai întâi excepţia preliminară invocată de guvernul bulgar, în sensul că reclamanţii nu au epuizat toate căile de atac pe care legislația națională le prevede pentru soluționarea pretențiilor lor. Curtea a constatat că legislația bulgară neprevăzând posibilitatea ca o persoană să declanșeze în mod direct urmărirea penală pentru infracțiunile comise asupra sa de agenţii autorităţii. Reclamanţii s-au adresat organelor competente la toate nivelurile, plângându-se de relele tratamente la care a fost supus Assenov fiul, cerând punerea în mişcare a acţiunii penale şi sancţionarea funcţionarilor vinovaţi. În acest mod, reclamanții au epuizat toate căile legale, aflate la dispoziţia lor. Excepţia preliminară formulată de guvernul bulgar a fost respinsă ca nefondată. Tot astfel, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia preliminară în sensul că reclamanţii au abuzat de dreptul lor de recurs în fața instanţei europene.

În ce priveşte violarea art. 3 din Convenţie cu privire la tratamentul la care a fost supus reclamantul în timpul reţinerii la poliţie, Curtea a recunoscut că un asemenea tratament trebuie să atingă o anumită gravitate pentru a opera prevederile art. 3 din Convenţie. Potrivit Curţii, echimozele constatate pe corpul reclamantului sunt suficient de grave pentru a opera prevederile menţionate.

Reclamanţii au susţinut că aceste echimoze nu au putut fi provocate de lovitul tatălui (care a lovit uşor şi nu atât de des cât arată urmele lăsate pe corpul victimei): numai de poliţişti, afirmaţii care nu sunt susţinute de alte probe ale dosarului, arătările martorilor fiind contradictorii. Ca atare, Curtea a considerat că nu îşi poate însuşi părerea Comisiei, în sensul că aceste echimoze au fost provocate de poliţişti.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că luate în ansamblul lor probele medicale declaraţia lui Assenov, împrejurarea că acesta a fost reţinut două ore la postul de poliţie ca şi faptul că nici unul dintre martori nu a declarat că tatăl reclamantului i-ar fi aplicat acestuia lovituri grave pentru a-i provoca echimozele menţionate, apare o suspiciune legitimă (raţională) că aceste vătămări au fost cauzate de poliţişti.

Faţă de repetatele plângeri ale lui Assenov că a suferit grave abuzuri din partea poliţiei, Curtea a considerat că autorităţile bulgare ar fi trebuit să declanşeze o anchetă oficială pentru aflarea adevărului şi sancţionarea celor vinovaţi. Interdicţia legală generală a torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ar fi, în practică, ineficientă, agenţii autorităţii putând să calce în picioare (bucurându-se de o cvasiimpunitate) oricând drepturile celor supuşi controlului lor.

Deşi autorităţile au efectuat unele investigaţii cu privire la afirmaţiile reclamantului, acestea nu au fost convingătoare, nici aprofundate, nici efective; nu s-au depus eforturi serioase pentru audierea tuturor persoanelor care au fost de faţă (peste 15 ţigani şi peste 20 de şoferi) şi imediat după producerea incidentelor pentru stabilirea adevărului. Singurul martor independent audiat a declarat că nu este în măsură să-şi aducă aminte de cele petrecute. Aceleaşi neajunsuri le-au avut şi cercetările efectuate de parchetul militar regional şi parchetul militar general care, în esenţă, au fost chiar mai sumare decât precedentele. Astfel, parchetul militar general a desprins concluzia, fără a avea vreo probă, că Assenov nu s-a arătat docil în faţa poliţiştilor şi că unele lovituri au fost meritate de acesta datorită refuzului de a se supune ordinelor poliţiştilor. Această poziţie contrazice flagrant principiul după care utilizarea, faţă de un individ lipsit de libertate, a forţei fizice, când ea nu a devenit strict necesară în raport cu comportarea celui în cauză, constituie o violare a drepturilor prevăzute în art. 3 din Convenţie.

În aceste condiţii, faţă de lipsa unei anchete aprofundate şi efective cu privire la afirmaţiile reclamantului că a fost bătut de poliţişti în timpul reţinerii, Curtea a considerat că în speţă există o violare a art. 3 din Convenţie.

În ceea ce priveşte violarea art. 13 din Convenţie (lipsa unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, ori de câte ori drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie au fost încălcate de persoane acţionând în exerciţiul funcţiilor lor oficiale), Curtea a constatat că, existând repetate plângeri contra comportării organelor de poliţie, prin recurs efectiv urma să se înţeleagă nu numai efectuarea unei anchete temeinice şi efective, ceea ce în speţă nu a existat, dar şi accesul reclamantului la lucrările comisiei de anchetă, ceea ce în speţă nu s-a realizat.

Ca urmare, a existat și o violare a art. 13 din Convenția europeană.

În ceea ce privește violarea art. 5 parag. 3 din Convenție, cu privire la reclamant, în raport cu învinuirea de furt prin efracție și cu violență, Curtea a constat că, deși reclamantul a făcut numeroase plângeri împotriva deţinerii sale preventive, acestea nu au fost examinate aşa cum prevede art. 5 parag. 3 imediat, de un judecător sau alt magistrat.

Împrejurarea că aceste plângeri erau cunoscute procurorilor care îl anchetau nu înseamnă că ete au fost examinate în condiţiile cerute de art. 5 parag. 3. Curtea reaminteşte că asigurarea posibilităţii unui control al instanţei asupra ingerinţelor pe care puterea executivă le-ar putea exercita asupra drepturilor şi libertăţilor unui individ constituie un element esenţial al garanţiei pe care o oferă textul menţionat. Ca un „magistrat" să fie considerat că exercită funcţii jurisdicţionale trebuie ca persoana respectivă să apară în ochii deţinutului ca o garanţie contra arbitrariului şi a privării nejustificate de libertate; de aceea, magistratul trebuie să fie independent de executiv şi de părţi: dacă magistratul va putea apărea, ulterior, în calitate de parte, independenţa şi imparţialitatea sa ar putea fi puse la îndoială. Magistratul trebuie să asculte personal pe inculpat şi să se pronunţe după criterii juridice asupra existenţei temeiurilor care justifică deţinerea acestuia şi, în absenţa lor, să aibă puterea de a ordona liberarea celui deţinut ilegal.

Cererile reclamantului nu au fost examinate decât după trei luni de la data când a început deţinerea; magistratul instructor care l-a interogat şi a dispus deţinerea acestuia nu avea competenţa, după dreptul penal bulgar, să ia o decizie, juridic obligatorie, în materie de deţinere preventivă ori de liberare a unui suspect. Dimpotrivă, orice decizie luată de magistratul instructor putea fi infirmată de procuror care putea chiar să-i retragă dosarul, dacă modul în care acesta se orienta în rezolvarea cauzei nu îf satisfăcea. Magistratul instructor nu este suficient de independent pentru a putea fi considerat ca un magistrat autorizat de lege să exercite funcţii jurisdicţionale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 parag. 3. De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul a fost deţinut provizoriu o durată neraţională, neefectuându-se nici un act de procedură în perioada septembrie 1995 - septembrie 1996, ceea ce a întârziat mult trimiterea în judecată şi clarificarea situaţiei juridice a acestuia. Ca atare, a fost încălcată şi cerinţa din art. 5 parag. (3) privind judecata într-un termen raţional a procesului.

Sub toate aceste aspecte, Curtea a considerat că a existat o violare şi a art. 5 parag. 3 din Convenţie.

În ce priveşte încălcarea art. 5 parag. 4 din Convenţie (lipsa unui recurs în faţa unui tribunal care să se pronunţe în termen scurt asupra legalităţii deţinerii şi să ordone liberarea dacă deţinerea este ilegală), Curtea a constatat că, în speţă, tribunalul de district din Şumen a examinat cererea de liberare formulată de Assenov în camera de consiliu, fără a-l asculta pe cel în cauză. Potrivit legii bulgare, legalitatea deţinerii nu poate fi controlată de tribunal decât o singură dată, astfel că cererea ulterioară a reclamantului a fost respinsă pe acest considerent.

Curtea a considerat că, reclamantul neavând posibilitatea să-şi susţină şi să discute în contradictoriu cererea sa de liberare în faţa instanţei, au fost încălcate şi prevederile art. 5 parag. 4 din Convenţie.

În ce priveşte violarea art. 25 parag. 1 din Convenţie (împiedicarea reclamantului de a-şi exercita dreptul de recurs individual la Comisia europeană), Curtea a constatat că prevederile art. 25 din Convenţie, implicit mecanismul de recurs individual prevăzut de acest text, spre a fi eficient, trebuie ca reclamanţii declaraţi sau potenţiali să fie liberi să comunice cu Comisia fără ca autorităţile să-i preseze ca să-şi modifice ori să-şi retragă criticile aduse prin plângere. în speţă, autorităţile bulgare folosind diferite forme de presiune asupra reclamantului, inclusiv prin determinarea părinţilor acestuia (care era în detenţie provizorie) să semneze o declaraţie prin care negau că au sesizat Comisia europeană, au încălcat prevederile art. 25 din Convenţie.

Curtea a constatat că în speţă au fost violate prevederile art. 3, art. 13, art. 5 parag. 3, art. 5 parag. 4 şi art. 25 parag. 1 din Convenţia europeană, obligând statul bulgar să plătească reclamantului pentru prejudiciul moral produs