Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Bizzolto c. Grecia

Situația de fapt:

La 4 martie 1990, reclamantul Bizzolto a fost arestat, descoperindu-se că avea asupra sa pe aeroportul din Atena 3,5 kg hașiș cumpărat în Pakistan. Acesta a fost depus preventiv la închisoarea Korydallos din Antena.

Prima instanță în materie criminală (compusă din 3 judecători) l-a condamnat la 8 ani închisoare și două milioane drahme amendă, reținând că inculpatul a cumpărat în Pakistan cantitatea de 3,5 kg hașiș pe care a transportat-o cu avionul la Atena, că a introdus această cantitate de stupefiante pe teritoriul grec și că a deținut-o în dublura hanoracului pe aeroportul din Atena. Instanța a mai reținut că, față de modul cum a procedat pentru a ascunde și transporta această cantitate de hașiș, ușurința cu care s-a deplasat de mai multe ori în Pakistan și în alte țări din Orient reușind să procure rapid stupefiante, de cunoașterea măsurilor de securitate din diferite țări în legătură cu traficul de stupefiante, inculpatul prezintă un pericol deosebit.

Împotriva acestei hotărâri condamnatul a declarat apel, judecat la Curtea din Atena (complet format din 5 judecători).

Instanţa a confirmat hotărârea primei instanţe, însă a redus pedeapsa la 6 ani închisoare şi la un milion drahme amendă. Totodată, a decis internarea condamnatului într-o instituţie specializată pentru dezintoxicare.

Această din urmă măsură nu a fost executată, deoarece, aşa cum rezultă din nota Ministerului public adresată directorului penitenciarului, această instituţie nu a fost încă înfiinţată. Dacă se va înfiinţa înainte de executarea pedepsei de către condamnat, acesta va fi, neîntârziat, internat.

Din închisoarea Patras unde se afla, condamnatul a formulat patru cereri de liberare condiţionată, susţinând că s-a vindecat de obişnuinţa de a consuma stupefiante, în urma tratamentului din penitenciar, că are familie, că posedă o exploatare agricolă rentabilă în Italia şi că se angajează să nu mai comită nici o infracţiune în viitor.

Numai cea de-a patra cerere a fost admisă de instanţă, la 11 februarie 1994, cu motivarea că deţinutul executase peste 4 ani din pedeapsă, a dat dovadă de o bună conduită de regret pentru faptele comise, de respect faţă de regulamentul închisorii, nefiind niciodată sancţionat disciplinar.

Hotărârea Curții: 

La 15 iunie 1992, reclamantul s-a adresat Comisiei europene a drepturilor omului, susţinând că a fost violat art. 5 parag. 1 din Convenţia europeană, deoarece nu a fost internat într-un institut terapeutic specializat în scopul dezintoxicării. Comisia, în unanimitate, a avizat favorabil cererea reclamantului şi a decis sesizarea Curţii Europene.

Analizând actele dosarului şi concluziile părţilor, Curtea a constatat că reclamantul a fost deţinut ca urmare a condamnării sale pentru trafic de stupefiante, constatându-se totodată că este un infractor deosebit de periculos. Sancţiunea aplicată condamnatului are un vădit caracter represiv, fiind expresia gravităţii faptelor comise şi a periculozităţii persoanei acestuia. Faptul că instanţa a decis plasarea condamnatului într-un institut cu caracter terapeutic nu înlătură motivul principal al condamnării acestuia.

Curtea a recunoscut caracterul umanitar al dispoziţiilor Legii nr. 1729/1987, care prevedeau posibilitatea creării de institute terapeutice în scopuri curative, dispoziţii care nu au fost aduse la îndeplinire până la data executării pedepsei de către reclamant. în contextul întregii cauze, aceste dispoziţii apar ca o modalitate de executare a pedepsei, fără nici o influenţă asupra legalităţii privaţiunii de libertate aplicată reclamantului.

Curtea a considerat că în speţă deţinerea reclamantului în închisoarea Patras nu a însemnat o violare a art. 5 parag. 1 din Convenţia europeană şi, ca atare, cu unanimitate de voturi, a decis că art. 5 parag. 1 din Convenţie nu a fost încălcat.