Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Brincat c. Italia

Situația de fapt:

Reclamantul Joseph Brincat este avocat domiciliat în Marsa (Malta). În ziua de 19 noiembrie 1987, unul din clienţii săi a fost grav rănit ca urmare a unui accident de circulaţie. Însărcinat de o companie de asigurare de a constata circumstanţele accidentului, Brincat s-a deplasat, împreună cu soţia victimei, la locul unde a fost transportat vehiculul accidentat. Observând că cei doi sunt interesaţi să recupereze lucrurile personale ale victimei ascunse în rezervorul de benzină, proprietarul garajului a anunţat poliţia, care a constatat, între altele, că aveau asupra lor o bancnotă care provenea din suma plătită drept răscumpărare pentru o persoană răpită. Din această cauză, agenţii i-au dus pe cei doi la comisariat unde au fost interogaţi şi puşi, în stare de arest, la dispoziţia procurorului Republicii.

Poliţia a confiscat obiectele provenite din autovehicul. După interogarea de către procuror, Brincat a rămas mai departe arestat, procurorul urmând să verifice prin Interpol afirmaţiile celui deţinut şi să ceară ridicarea imunităţii parlamentare a acestuia (deputat în Parlamentul din Malta şi în Adunarea Consiliului Europei). 

În acest timp, procurorul din Lagonegro, sesizat iniţial, şi-a declinat competenţa în favoarea procurorului din Paola, care a emis un nou mandat de arestare a reclamantului.

Tribunalul din Cosenza, la plângerea celui arestat, a anulat mandatul de arestare şi a dispus punerea în libertate a reclamantului din lipsă de probe suficiente pentru a se justifica deţinerea.

Hotărârea Curții: 

Brincat a sesizat, la 8 ianuarie 1988, Comisia europeană a drepturilor omului, invocând violarea art. 3 şi art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană. Comisia a decis că este cazul ca dosarul să fie trimis spre examinare Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În faţa Curţii Europene, reclamantul a susţinut că există violarea art. 5 parag. 3, deoarece autorităţile italiene nu l-au condus imediat după arestare în faţa unui magistrat imparţial care să verifice legalitatea reţinerii, aşa cum prevăd dispoziţiile invocate ale Convenţiei. Substitutul de procuror din Lagonegro care l-a interogat la 48 de ore după arestare nu îndeplineşte aceste condiţii. În calitatea sa de procuror el are atribuţii să efectueze instrucţia cauzei, să emită actul de acuzare, să combată susţinerile apărării în timpul dezbaterilor şi chiar să declare apel în caz de achitare. Procurorul nu poate fi decât adversarul celui deţinut, şi nu o persoană imparţială, aşa cum cere Convenţia.

Guvernul italian a susţinut că ministerul public din Italia, potrivit principiilor care se desprind din Constituţie şi din sistemul judiciar naţional, este un organ independent şi impartial. El nu este parte în proces, ci un organ exercitând o funcţie obiectivă şi neutră, în interesul exclusiv al legii. Sub acest aspect, guvernul italian invită Curtea să revină asupra soluţiei anterioare (Huber c. Elveţia) şi să admită că şi procurorul ar putea fi acel magistrat imparţial, competent să verifice legalitatea arestării unei persoane, la care face referire Convenţia.

Curtea Europeană consideră că soluţia anterioară în această chestiune adoptată în plen a fost rezultatul unui îndelung proces de reflecţie și de analiză şi că nu există nici o raţiune de a se îndepărta de la această jurisprudenţă. În măsura în care magistratul care îndeplineşte potrivit legii funcţii judiciare ar putea interveni într-un stadiu următor procedurii ca reprezentant al autorităţilor care exercită urmărirea penală, imparţialitatea şj vitatea sa pot fi puse la îndoială.

Acelaşi reproş este valabil şi pentru procurorul din Paola care nici nu a interogat pe reclamant imediat, înainte de a emite mandatul de arestare contra acestuia.

Curtea a decis că există o violare a art.5 parag. 3 din Convenţie, obligând statul italian să plătească reclamantului 1000 lire malteze pentru prejudiciile morale aduse, 821 lire malteze şi 400 lire sterline pentru cheltuielile efectuate cu procesul.