Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Enhorn c. Suedia

Situația de fapt: 

Reclamantul era homosexual şi era infectat cu virusul HIV, pe care l-a transmis altui bărbat. Conform legislaţiei naţionale privind sănătatea publică, un medic i-a cerut reclamantului să respecte anumite proceduri pentru a împiedica răspândirea virusului şi să se prezinte la anumite controale medicale. Reclamantul nu a respectat aceste instrucţiuni şi, în consecinţă, pentru a-l împiedica să răspândească virusul HIV, a fost obţinut un ordin judecătoresc pentru izolarea forţată a acestuia într-un spital, pentru o perioadă de până la trei luni, ordin care a fost menţinut în urma recursului şi, de asemenea, a fost prelungit în mod repetat pe perioade de câte şase luni. Reclamantul a fugit de patru ori de la spital şi a trăit în comunitate pentru perioade variate de timp. Ulterior, medicul a hotărât că nu existau temeiuri pentru izolarea permanentă a reclamantului în spital.

Conform reclamantului, diferitele ordine de izolare forţată şi plasamentul involuntar al acestuia în spital îl privaseră de libertate, încălcându-se astfel art. 5 din Convenţie.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că exista temeiul aplicării unei măsuri privative de libertate asupra reclamantului, conform legislaţiei naţionale, dat fiind faptul că instanţele naţionale hotărâseră că reclamantul nu respectase în mod voluntar măsurile necesare pentru prevenirea răspândirii virusului, în ciuda faptului că medicul formulase instrucţiuni practice de reglementare a comportamentului reclamantului. Or, date fiind faptele, era logic să presupună că instrucţiunile nu aveau să fie respectate, ceea ce conducea la riscul răspândirii virusului.

Curtea a arătat că, în momentul evaluării „legalităţii" privării de libertate a unei persoane „în scopul prevenirii răspândirii bolilor infecţioase", criteriile esenţiale constau în a aprecia dacă răspândirea bolii este de natură să afecteze sănătatea ori siguranţa publică şi dacă privarea de libertate a persoanei infectate reprezintă ultima soluţie, ca urmare a analizării unor măsuri mai puţin severe şi a constatării că acestea ar fi insuficiente pentru apărarea interesului public. Conform Curţii, dacă aceste criterii nu mai sunt îndeplinite, temeiul privării de libertate încetează să mai existe.

În cauză, Curtea a hotărât că îndeplinirea primului criteriu, anume că virusul HIV reprezenta şi reprezintă un pericol la adresa sănătăţii şi a siguranţei publice, este indiscutabilă. Astfel, în această privinţă, art. 5.1(e) fusese respectat.

În ceea ce priveşte aspectul privării de libertate a reclamantului şi dacă aceasta reprezenta ultima soluţie de împiedicare a răspândirii virusului, ca urmare a analizării altor măsuri mai puţin severe care să fi fost considerate insuficiente pentru apărarea interesului public, Curtea a hotărât că această condiţie nu a fost îndeplinită şi în consecinţă art. 5.1 fusese încălcat.

Acest lucru s-a datorat faptului că anumite măsuri care ar fi putut reduce riscul generat de reclamant, de pildă tratamentul psihiatric în scopul schimbării comportamentului acestuia sau un tratament care să îl ajute să-şi controleze dependenţa de alcool, nu reprezentaseră condiţii solicitate reclamantului în cadrul unui regim voluntar, anterior emiterii ordinului judecătoresc referitor la privarea de libertate a acestuia. În plus, cu toate că reclamantul transmisese virusul unui partener sexual, fapt care avut loc înainte de a afla că el însuşi este infectat cu virusul HIV, nu exista nicio dovadă conform căreia reclamantul contaminase şi alte persoane, în mod intenţionat sau dintr-o neglijenţă gravă, inclusiv în perioada valabilităţii ordinului judecătoresc, chiar dacă în acea perioadă reclamantul se ascunsese.

Mai mult, Curtea a considerat că, prin prelungirea ordinului judecătoresc de izolare forţată a reclamantului pe o perioadă de aproape şapte ani, rezultatul fiind acela de plasare involuntară a acestuia în spital pentru aproape un an şi jumătate în total, autorităţile nu au creat un echilibru just între necesitatea asigurării că virusul HIV nu va fi răspândit şi dreptul la libertate al reclamantului.

În consecinţă, Curtea a hotărât că art. 5.1 din Convenţie fusese încălcat şi a decis ca statul să plătească reclamantului, în mod echitabil, douăsprezece mii de euro daune materiale şi două mii optzeci şi trei de euro pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.