Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

HM c. Elveţia

Situația de fapt: 

Reclamanta, o doamnă în vârstă, a fost instituţionalizată într-un centru de îngrijire, prin ordinul autorităţilor locale, din cauza faptului că nu beneficia de îngrijire.

Ordinul arăta că reclamanta necesita tratament medical continuu datorită problemelor oftalmologice şi ale membrelor inferioare cu care se confrunta, şi dat fiind faptul că nu mai primea îngrijire specializată, era incert dacă avea suficientă hrană, condiţiile igienice din apartamentul său lipsit de încălzire erau intolerabile, iar această situaţie care durase o lungă perioadă de timp nu avea să se schimbe în viitorul apropiat.

Reclamanta, alături de fiul său, reclama faptul că fusese instituţionalizată în centrul de îngrijire împotriva voinţei sale, fapt care, conform acesteia, o privase de libertate, în sensul art. 5.1 al Convenţiei. Reclamanta susţinea că se putea spăla şi îmbrăca singură, fiul său putea găti pentru ea iar ea nu dorea să îl lase singur. În cadrul centrului de îngrijire, nu mai avea libertatea de a lua decizii în ceea ce priveşte locul de reşedinţă sau viaţa sa de zi cu zi. Susţinea de asemenea că nu se putea întoarce acasă, dat fiind faptul că avea să fie adusă înapoi la centru.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat în considerare mai multe aspecte, printre care, mai ales: reclamanta avusese posibilitatea de a rămâne acasă şi de a fi îngrijită de o asociaţie care efectua vizite la domiciliul persoanelor bolnave sau nedeplasabile, însă atât ea, cât şi fiul ei, refuzaseră să coopereze cu această asociaţie; centrul de îngrijire în cauză se afla într-o zonă pe care reclamanta o cunoştea şi îi putea oferi reclamantei îngrijirea de care avea nevoie; ea nu se afla în paza centrului de îngrijire şi, deci, avea libertate de mişcare şi putea păstra contactul social cu mediul exterior centrului; era foarte puţin afectată de şederea sa în centrul de îngrijire, efectele acestei şederi fiind în principal simţite de fiul ei, care nu dorea să îşi părăsească mama; în plus, reclamanta însăşi era indecisă cu privire la soluţia pe care o prefera, aceasta declarând anterior că nu avea nici un motiv să fie nefericită în centrul de îngrijire; în sfârşit, după ce s-a mutat la centrul de îngrijire, a fost de acord să rămână acolo.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că, ţinând cont de aceste aspecte, în special de faptul că autorităţile ordonaseră plasamentul reclamantei în centrul de îngrijire în interesul acesteia, pentru a i se oferi îngrijirea medicală necesară şi condiţii de trai şi standarde de igienă satisfăcătoare, plasamentul reclamantei într-un centru de îngrijire nu echivala cu privarea de libertate a acesteia, în sensul art. 5.1, ci era o măsură responsabilă luată de autorităţile competente, în interesul reclamantei.

Trebuie remarcat faptul că doi dintre judecătorii Curţii au ajuns la concluzii diferite, unul dintre ei exprimând o opinie concordantă, iar celălalt o opinie separată.

Judecătorul cu opinie concordantă a concluzionat că reclamanta fusese privată de libertate, însă privarea de libertate se înscria în art. 5.1 (e) - detenţie legală a unei persoane cu probleme mentale.

Judecătorul cu opinie separată a concluzionat de asemenea că reclamanta fusese privată de libertate, însă nu era de acord că privarea de libertate se înscria în art. 5.1 (e) sau în orice alt paragraf al art. 5.1, remarcând că plasamentul femeii în centrul de îngrijire era împotriva voinţei acesteia, a fost efectuat de poliţie în baza unui ordin prevăzut în mod clar de legislaţia naţională, pe care autorităţile naţionale o considerau măsură de lipsire de libertate, iar femeii nu i se permitea să părăsească centrul de îngrijire; astfel, din punctul de vedere al judecătorului, situaţia nu putea fi percepută decât ca o situaţie de privare de libertate.

Faptul că femeia nu a fost plasată în tutela centrului de îngrijire, avea libertate de circulaţie precum şi posibilitatea de a păstra contactul social cu mediul exterior centrului nu schimba realitatea în nici un fel, conform judecătorului, nici nu modifica severitatea regimului restrictiv în care fusese plasată femeia. Deţinuţilor din penitenciare şi din alte locuri de detenţie, care sunt cazuri tipice de privare de libertate în sensul art. 5 al Convenţiei, li se permite să circule liber în zone definite şi să aibă contact social cu lumea exterioară, permiţându-li-se de asemenea eliberarea pe timpul zilei. Totuşi, atât timp cât acestora, ca şi în cazul reclamantei, nu li se permite să părăsească locul unde sunt reţinuţi şi să meargă oriunde doresc, atunci când doresc, aceştia sunt privaţi de libertate.

Judecătorul a concluzionat că argumentul conform căruia femeia nu resimţea foarte bine efectele şederii sale în centrul de îngrijire şi nu era decisă cu privire la soluţia preferată, neavând nici un motiv să fie nefericită în centrul de îngrijire, se află în contradicţie cu abordarea anterioară a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Conform acesteia faptul că o persoană s-a supus în mod voluntar unui anumit regim de detenţie nu exclude incidenţa art. 5 atunci când este contestată legalitatea sau când se doreşte eliberarea.

În plus, în ceea ce priveşte constatarea că plasamentul femeii în centrul de îngrijire nu echivala cu privarea de libertate în sensul art. 5.1 ci era, dimpotrivă, o măsură responsabilă luată de autorităţile competente în interesul reclamantei, din punctul de vedere al judecătorului cu opinie divergentă, echivalarea sau nu a unei măsuri cu privarea de libertate nu depinde nici de scopul acestei măsuri de a servi intereselor persoanei în cauză şi nici de faptul că această măsură serveşte efectiv intereselor persoanei în cauză.

Judecătorul a reamintit faptul că excepţiile de la interzicerea privării de libertate sunt în exclusivitate limitate la cele prevăzute în mod expres în paragrafele art. 5.1, iar dacă privarea de libertate a unei persoane nu se înscrie în niciuna dintre prevederile acestor paragrafe, atunci trebuie interzisă în baza art. 5. În caz contrar, conform judecătorului, ar rezulta că se acceptă că persoanele responsabile cu aplicarea sau interpretarea Convenţiei sunt libere să stabilească alte categorii ale privării de libertate asupra cărora interdicţia prevăzută de art. 5 ar fi inaplicabilă, fie pentru că restricţia obligatorie asupra libertăţii fizice a unei persoane este o „măsură responsabilă" pentru binele acelei persoane, ca în cauza de faţă, fie în alt scop „util". Acest fapt ar face interdicţia lipsită de sens şi ar minimaliza obiectivele acesteia sau, mai rău, ar deschide calea către arbitrar şi ameninţări reale şi necontrolabile la adresa libertăţii persoanei, situaţii pe care Convenţia încearcă să le evite.


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.