Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Steel şi alţii c. Regatul Unit

Situația de fapt: 

Reclamanţii, cinci persoane diferite care protestau în cadrul a trei evenimente separate - o vânătoare de potârnichi, şantierul unei autostrăzi şi un târg cu vânzare de arme, au fost arestate de poliţie în circumstanţe diferite, pentru „tulburarea liniştii publice sau pentru iminenţa tulburării liniştii publice". Acestea s-au aflat în arest până în momentul în care au fost aduse în faţa unei instanţe care a judecat pe doi dintre aceştia, reţinând săvârşirea faptei în sarcina lor şi dispunând liberarea condiţionată a acestora contra unei cauţiuni şi a unei promisiuni din partea făptuitorilor că vor avea o bună conduită şi vor păstra liniştea publică. Având însă în vedere că făptuitorii au refuzat această opţiune, instanţa a dispus o măsură privativă de libertate cu executare în penitenciar.

"Tulburarea liniştii publice" este un concept de drept comun şi, deci, interpretarea şi încercarea de a defini această noţiune au fost lăsate la latitudinea judecătorilor; prin urmare, nu există o definiţie unitară a acestei noţiuni. Tulburarea liniştii publice a fost definită ca manifestându- se atunci când o persoană, care îşi desfăşoară activitatea cu respectarea legii, este împiedicată fizic şi în mod ilegal de către o altă persoană, să facă acest lucru. Conduita respectivă nu trebuie să fie neapărat huliganică sau să încalce normele de drept penal. Este suficient ca, în cazul în care conduita respectivă ar fi continuat, aceasta să aibă ca o consecinţă naturală provocarea altor persoane la violenţă, generând astfel un real pericol la adresa liniştii publice. Tulburarea liniştii publice nu constituie în sine o infracţiune. [În dreptul englez - nota autorilor].

Un "ordin de eliberare condiţionată pe cauţiune" solicită persoanei respective să îşi ia angajamentul că nu va tulbura liniştea publică sau că va avea un comportament adecvat pentru o anumită perioadă de timp, promisiune asigurată prin constituirea unei garaţii (cauţiuni) în cuantumul stabilit de instanţă. Refuzul de a consimţi la acest ordin dă dreptul instanţei de a dispune o măsură privativă de libertate cu executare în penitenciar. Dacă ordinul este acceptat şi făptuitorul îşi încalcă obligaţiile asumate în perioada de timp specificată, persoana eliberată condiţionat pe cauţiune pierde suma de bani reprezentând cauţiunea. Ordinul de eliberare condiţionată pe cauţiune nu reprezintă o condamnare penală.

Reclamanţii susţineau că arestarea acestora, perioadele de executare a arestului, precum şi detenţia ulterioară a doi dintre ei, ca urmare a refuzului acestora de a fi eliberaţi condiţionat pe cauţiune, încălcau art. 5.1 al Convenţiei. Mai mult, se mai plângeau că, în conformitate cu art. 5 din Convenţie, conceptul de „tulburare a liniştii publice" şi competenţa privind eliberarea condiţionată pe cauţiune nu erau suficient de clar definite pentru ca detenţia lor să îndeplinească condiţia „procedurii prevăzute de lege", iar detenţia acestora nu se înscria în niciuna dintre categoriile prevăzute la art. 5.1 din Convenţie.

 

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în dreptul englez „tulburarea liniştii publice", nu este calificată ca infracţiune iar eliberarea condiţionată pe cauţiune nu este calificată ca reprezentând o pedeapsă penală, dar şi că procedura de judecată în cauză (în faţa instanţei engleze) este similară procedurii de judecare a cauzelor penale, mai ales în ceea ce priveşte materia probelor.

Totuşi, Curtea a reţinut că obligaţia de a păstra liniştea este una cu caracter public, poliţia are competenţa de a aresta orice persoană care a „tulburat liniştea publică" sau în legătură cu care consideră în mod rezonabil că va „tulbura liniştea publică". De asemenea, magistraţii pot ordona închiderea oricărei persoane care refuză să accepte eliberarea condiţionată sub cauţiune pentru a asigura liniştea publică, atunci când există dovezi, dincolo de orice dubiu rezonabil, că acea persoană a avut un comportament care a generat sau care era de natură să genereze „tulburarea liniştii" şi că, dacă persoana respectivă nu este închisă, aceasta va „tulbura liniştea publică" în viitor.

Curtea a respins argumentele conform cărora conceptul de „tulburare a liniştii publice" era prea vag şi ambiguu pentru a se înscrie în condiţia de „legalitate" prevăzută de art. 5.

Ţinând cont de natura procedurilor în cauză şi de natura sancţiunii aplicabile în cauza dedusă judecăţii, Curtea a considerat că „tulburarea liniştii" trebuie privită ca „delict" în sensul art. 5.1 (c) din Convenţie.

Astfel, Curtea a constatat că fiecare dintre reclamanţi fusese reţinut şi arestat în scopul aducerii sale înaintea instanţei competente, în baza bănuielii de comitere a unui „delict" sau pentru că se considera necesară împiedicarea săvârşirii unui „delict".

După examinarea probelor în cauză, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a pune sub semnul îndoielii faptul că poliţia se temea în mod justificat de faptul că, în cazul continuării comportamentului celor doi reclamanţi, care ulterior au fost eliberaţi condiţionat pe cauţiune, acesta putea instiga la violenţă alte persoane. Astfel, arestul şi detenţia iniţială a celor două persoane erau în conformitate cu legislaţia engleză. În consecinţă, referitor la detenţia celor două persoane ca urmare a refuzului de a se supune eliberării condiţionate pe cauţiune, Curtea a reţinut că art. 5.1 nu fusese încălcat.

După examinarea probelor aflate la dispoziţia sa referitoare la arestul celorlalţi trei reclamanţi, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a nu considera protestul lor pe deplin paşnic. Curtea nu a identificat nicio dovadă conform căreia cele trei persoane ar fi obstrucţionat în mod semnificativ sau ar fi încercat să obstrucţioneze pe ceilalţi participanţi la conferinţă, sau că ar fi întreprins orice altă acţiune care ar fi putut provoca alte persoane la acte de violenţă. Într-adevăr, nimic din comportamentul acestora nu părea să justifice teama poliţiei referitoare la posibilitatea generării unei tulburări a liniştii publice.

În concluzie, Curtea nu a fost convinsă că arestul şi detenţia ulterioară a celor trei reclamanţi erau conforme cu legislaţia engleză, în sensul „legalităţii" prevăzute de art. 5.1, care, deci, fusese încălcat. Astfel, Curtea a acordat fiecărei persoane daune morale pentru timpul petrecut în detenţie, precum şi cheltuieli de judecată.