Situația de fapt:
Poliţia din Ploieşti a iniţiat o cercetare a acuzaţiilor conform cărora reclamantul sustrăsese produse petrolifere de la angajatorul acestuia, o companie petrolieră.
La 6 iunie 2002, reclamantul a fost reţinut de poliţie.
La 7 iunie 2002, procurorul de pe lângă Tribunalului Prahova a emis un mandat de arestare de treizeci de zile pe numele reclamantului, până la 6 iulie 2002. Ordinul procurorului conţinea următoarele motive în favoarea arestării reclamantului:
"infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate [a reclamantului] reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică."
La 4 iulie 2002, reclamantul a fost adus în faţa Tribunalului Prahova pentru verificarea legalităţii măsurii arestării şi a detenţiei acestuia înainte de proces, avocatul reclamantului a solicitat ca ordonanţa privind arestarea preventivă să fie anulată iar reclamantul să fie eliberat, motivând, în special, că mandatul de arestare era nelegal, iar măsura de a-l aresta înainte de judecată a fost luată în mod automat şi cu prea mare uşurinţă, întrucât nu exista nici o dovadă care să-l incrimineze cu privire la săvârşirea infracţiunii respective.
La 4 iulie 2002, Tribunalul Prahova, luând în considerare faptul că motivele ce justificau măsura iniţială rămâneau neschimbate, a ordonat ca reclamantul să fie ţinut în arest pentru încă treizeci de zile, adică până la 5 august 2002. A reţinut că decizia sa se putea ataca cu recurs odată cu fondul cauzei.
Au mai avut loc patru audieri în faţa Tribunalului Prahova. De fiecare dată, detenţia anterioară judecării reclamantului a fost prelungită din motive similare celor din 4 iulie 2002, până la pronunţarea deciziei cu privire la fondul cauzei. Tribunalul Prahova nu a mai oferit temeiuri noi.
La 9 octombrie 2002, Tribunalul Judeţean Prahova a condamnat reclamantul pentru furt calificat stabilind pedeapsa la un an de închisoare cu suspendare.
Reclamantul a fost eliberat din arest la 10 octombrie 2002.
Curtea Supremă de Justiţie a respins calea de atac promovată de către reclamant şi a menţinut hotărârea Tribunalului Judeţean printr-o decizie definitivă din 7 iulie 2003.
Între timp, la 8 august 2002, reclamantul a fost concediat, prin aplicarea prevederilor Codului Muncii, dat fiind că detenţia sa depăşise şaizeci de zile.
Reclamantul a susţinut că fusese arestat şi ţinut în detenţie ilegal, în absenţa oricăror motive întemeiate şi că nu a putut obţine reparaţii pentru detenţia sa anterioră judecăţii, în măsura în care rezultatul procedurilor penale i-a fost nefavorabil.
Hotărârea Curții:
În ceea ce priveşte aspectul arestării în baza bănuielii legitime cu privire la comiterea unei infracţiuni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja în jurisprudenţa sa că, în contradicţie cu condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a României, practica standard a procurorilor români consta în a nu oferi motive concrete pentru a justifica măsura arestării, în special în cazul în care era vorba de presupusul pericol la adresa ordinii publice. În consecinţă, Curtea concluzionase anterior că, din acest motiv, se încălca art. 5.1 lit. (c) din Convenţie.
Curtea a reţinut că nici în cazul de faţă procurorul nu furnizase motive concrete care să justifice arestarea reclamantului. Astfel, în concordanţă cu jurisprudenţa sa anterioară în domeniu, Curtea a considerat că nerespectarea „procedurii prevăzute de lege" în momentul arestării reclamantului echivala cu încălcarea art. 5.1(c) din Convenţie.
În ceea ce priveşte aspectul dreptului de a fi eliberat în timpul procedurii, Curtea a arătat că o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie pusă în libertate întotdeauna în timpul cercetării penale sau al judecăţii dacă statul nu poate demonstra că există motive „relevante şi suficiente" care să justifice arestarea sau prelungirea arestării. Justificarea oricărei perioade de aplicare a unei măsuri privative de libertate, indiferent cât de scurtă ar fi perioada în cauză, trebuie demonstrată convingător de autorităţi. Curtea a reţinut că prelungirea semi-automată a măsurii privative de libertate contravine garanţiilor prevăzute de art. 5.3 din Convenţie.
În cazul de faţă, Curtea a reţinut că Tribunalul Judeţean Prahova a prelungit detenţia reclamantului de cinci ori, în baza aceluiaşi raţionament şi fără a oferi detalii cu privire la temeiul deciziilor sale. Curtea nu a reţinut susţinerile Guvernul român, conform cărora lipsa motivării deciziilor Tribunalului Judeţean Prahova ar fi fost complinită de probele de la dosar. Curtea a arătat că numai prin statuarea unor decizii motivate administrarea justiţiei poate fi accesibilă publicului, iar deciziile nelegale sau netemeinice pot face obiectul căilor de atac.
În lumina acestor considerente, Curtea a concluzionat că, dată fiind lipsa motivărilor concrete ale deciziilor tribunalului, prelungirea repetată a detenţiei reclamantului în timpul procedurii contravenea art. 5.3 din Convenţie.
În privinţa aspectului dreptului la reparaţii, Curtea a reamintit că art. 5.5 din Convenţie este respectat atunci când este posibilă aplicarea reparaţiilor cu privire la privarea de libertate în condiţii contrare alin. 1, 2, 3 sau 4 ale art. 5. Dreptul la reparaţii prevăzut în alin. 5 presupune, astfel, stabilirea încălcării unuia dintre alineatele anterioare ale art. 5, fie de o autoritate a administraţiei publice a statului respectiv, fie de către o instanţă a acestuia.
Curtea a constatat că, în cauza de faţă, detenţia anterioară judecării reclamantului încălca art. 5.1 şi 5.3 din Convenţie. Curtea a mai concluzionat că reclamantul nu a avut la dispoziţie căi de atac eficiente, prin exercitarea cărora să-şi poată demonstra nevinovăţia.
Astfel, Curtea a considerat că art. 5.5 se aplica în acest caz.
Curtea a reţinut că reclamantul nu putea solicita reparaţii dat fiind că detenţia sa nu fusese niciodată declarată ilegală de instanţele interne româneşti. Reclamantul nu-şi putea întemeia cererea pe dispoziţiile Codului de procedură penală român, întrucât încheierile de şedinţă nu puteau fi atacate decât odată cu fondul, ceea ce îl lipsea pe acesta de o acţiune efectivă.
De aceea, în lumina acestor fapte, Curtea a concluzionat că legislaţia românească nu permitea reclamantului un drept la reparaţii, conform art. 5.5 din Convenţie şi, deci, art. 5.5 din Convenţie fusese încălcat.
Art. 41 din Convenţie prevede că în cazul în care Curtea constată că a fost încălcată Convenţia, iar legislaţia internă a Înaltei Părţi Contractante în cauză nu oferă decât reparaţii parţiale, atunci, dacă e cazul, Curtea va acorda satisfacţie echitabilă părţii prejudiciate.
Curtea a reţinut că în luna august 2002 reclamantul a fost concediat din cauza detenţiei sale, care, conform Curţii, fusese ilegală. Astfel, pierderea veniturilor din 8 august până la 10 octombrie 2002 a fost cauzată de detenţia ilegală a acestuia.
Aşadar, pronunţându-se în mod echitabil, Curtea a acordat reclamantului 500 de euro cu titlu de daune materiale, şi 5.000 de euro cu titlul de daune morale.