Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Van Droogenbroek c. Belgia

Situația de fapt: 

O instanţă penală din Belgia a condamnat reclamantul la doi ani închisoare pentru furt. Instanţa a mai hotărât ca reclamantul să fie „la dispoziţia guvernului belgian" pentru o perioadă de zece ani, pe motiv că era un recidivist care manifesta o tendinţă sistematică de a comite infracţiuni. Conform legislaţiei belgiene, cele două părţi ale sentinţei constituiau un întreg inseparabil.

După executarea pedepsei principale, reclamantul a fost plasat într-un program de libertate condiţionată, în scopul reintegrării sale în societate prin angajarea ca ucenic şi prin participarea la cursuri intensive de pregătire profesională într-o instituţie specializată. Cu toate acestea, reclamantul s-a sustras din program, fiind, însă identificat la puţin timp după aceea şi, în fapt, arestat din nou pentru furt. A fost judecat dar nu a fost găsit vinovat, însă a fost deţinut într-un penitenciar pentru recidivişti. Ulterior a fost eliberat, s-a reîncercat reintegrarea acestuia, însă evenimentele s-au repetat.

Reclamantul s-a înfăţişat de câteva ori înaintea unui organism executiv cunoscut sub numele de „Organismul pentru recidivişti", care a adoptat diferite măsuri pentru soluţionarea situaţiei acestuia, însă în fapt a fost reţinut printr-o decizie administrativă emisă în baza sentinţei iniţiale a instanţei.

Ulterior a intentat o acţiune în justiţie reclamând, inter alia, că privarea sa de libertate, care din punctul său de vedere fusese ordonată de Ministerul de Justiţie şi nu de o instanţă, contravenea art. 5.1 şi că nu avusese la dispoziţie o cale de atac prin care să poată contesta legalitatea diferitelor perioade de detenţie, conform art. 5.4.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că aceste perioade suplimentare de detenţie se înscriau în obiectul art. 5.1(a), adică art. 5.1(a) nu fusese încălcat. Deşi aceste perioade de detenţie au avut loc la câţiva ani după pronunţarea sentinţei, acestea erau autorizate de sentinţă şi erau menite să-i îndeplinească scopul.

Curtea a hotărât că legătura cu sentinţa ar fi fost întreruptă, adică art. 5.1(a) ar fi fost încălcat dacă decizia de rechemare a reclamantului nu s-ar fi aflat în legătură cu obiectivele legii şi cu instanţa belgiană sau pe o evaluare nerezonabilă din punct de vedere al acestor obiective. În acest caz, detenţia iniţial legală ar fi devenit o măsură arbitrară de lipsire de libertate şi, deci, ar fi contravenit art. 5.1.

Totuşi, Curtea a hotărât că art. 5.4 fusese încălcat din punctul de vedere al dreptului de acces la o instanţă pentru contestarea rapidă a detenţiei. Curtea a hotărât că, deşi decizia iniţială de condamnare a reclamantului fusese luată de o instanţă, obligaţia ulterioară a Ministrului Justiţiei era de a analiza dacă prelungirea detenţiei era necesară având în vedere „tendinţa sistematică a acestuia de a comite infracţiuni" sau „pericolul social". Curtea a fost de părere că însăşi raţiunea sistemului belgian se baza pe analiza jurisprudenţială ulterioară, la intervale rezonabile, a justificării prelungirii măsurii privative de libertate, pentru a garanta că hotărârile cu privire la detenţie luate de Ministrul Justiţiei nu erau arbitrare şi că motivele care iniţial justificau detenţia pe termen nelimitat nu încetaseră să existe.