Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Acquaviva c. Franţa

Situația de fapt:

Fiind sesizaţi la 16 noiembrie 1987 printr-un anunţ telefonic de Da R., jandarmii dintr-o comună din Corsica au găsit la ferma soţilor R. cadavrul unui bărbat {Jean Baptiste Acquaviva), militant naţionalist urmărit de poliţie. A doua zi au fost difuzate două comunicate ale unei organizaţii subversive naţionaliste care prezentau victima ca un „frate de luptă" şi „martir al cauzei naţionaliste" ucis intenţionat de R.

Cercetările au stabilit că există puternice indicii că R. a aplicat lovituri victimei, probabil în stare de legitimă apărare, rănile provocate conducând la moartea acesteia.

Soţii R. au fost sfătuiţi de autorităţi să părăsească insula, neputându-li-se asigura securitatea; ei au plecat sub o falsă identitate în Franţa.

La 11 decembrie 1987, părinţii victimei au depus o plângere, cu constituire de parte civilă, cerând să se continue urmărirea şi stabilirea adevărului.

Judecătorul de instrucție a ordonat continuarea investigațiilor, dispunând o expertiză balistică, apoi o expertiză toxicologică. A fost ascultat medical legist, jandarmii care au descoperit cadavrul şi s-a dispus punerea sub sigiliu a fermei soţilor R (ferma a fost parţial distrusă ca urmare a unui atentat la 19 decembrie 1987).

La 11 ianuarie 1989, judecătorul a respins cererea parchetului şi a părţii civile de a se continua urmărirea. Partea civilă a declarat recurs contra ordonanţei judecătorului de instrucţie, iar camera de acuzare din Bastia l-a admis, dispunând efectuarea unui supliment de cercetări la faţa locului. între timp, la 10 octombrie 1989, judecătorul de instrucţie a constatat că la ferma soţilor R. s-a produs un furt, dispărând o piesă importantă (uşa pe care se observau urmele gloanţelor trase împotriva victimei). S-au efectuat cercetări asupra acestui fapt, dar au rămas fără rezultat.

La cererea procurorului general, Curtea de Casaţie a desesizat camera de acuzare din Bastia pentru motive de securitate publică şi a sesizat camera de acuzare din Versailles Camera a ordonat noi cercetări. Ca urmare a acestora şi a investigaţiilor anterioare Camera a decis (10 decembrie 1991) că R. a comis fapta în legitimă apărare. Această decizie a fost confirmată de Curtea Criminală a Curţii de Casaţie la 14 aprilie 1992.

Hotărârea Curții: 

Părinţii victimei au sesizat Comisia europeană a drepturilor omului, susţinând că s-a violat art. 6 parag. 1 din Convenţie prin aceea că instrucţia în legătură cu plângerea introdusă de ei cu constituire de parte civilă a durat excesiv de mult. Comisia, cu 29 de voturi pentru şi 1 contra, a hotărât că există o violare a textului citat şi, ca urmare, dosarul trebuie înaintat Curţii Europene pentru soluţionare.

în faţa Comisiei, reprezentanţii guvernului francez au susţinut că plângerea părinţilor victimei este incompatibilă, ratione materiae, cu dispoziţiile Convenţiei, iar în subsidiar că este nefondată. Reclamanţii au susţinut, dimpotrivă, că plângerea lor era pe deplin justificată şi compatibilă cu prevederile Convenţiei, deoarece de stabilirea adevărului în dosar depindea condamnarea celui vinovat şi obligarea lui la despăgubiri civile. Desfăşurarea procedurii era, prin urmare, determinantă pentru satisfacerea pretenţiilor lor la despăgubiri.

Curtea a constatat că acţiunea reclamanţilor nu putea fi introdusă în faţa instanţei civile înainte de clarificarea faptului generator de daune. Introducând o plângere în faţa organelor judiciare, soţii Acquaviva au urmărit să obţină o declaraţie de culpabilitate împotriva lui R. ca o condiţie prealabilă a unei cereri de reparaţii în faţa instanţei de judecată. Constatarea legitimei apărări, înlăturând orice răspundere penală sau civilă, i-ar fi privat pe reclamanţi de orice drept de a pretinde reparaţii. Ca atare, nu se poate susţine că în cauză nu ar fi justificată examinarea dacă s-a respectat sau nu art. 6 parag. 1 din Convenţie.

în ceea ce priveşte fondul chestiunii, Curtea a constatat că în speţă, deşi procedura a durat o lungă perioadă (11 decembrie 1987 - 14 aprilie 1992), aceasta are o explicaţie raţională ca urmare a complexităţii dosarului (climatul politic din Corsica, plecarea forţată a martorilor de teama răzbunărilor locale, incendierea fermei, sustragerea unor probe importante) şi comportării reclamanţilor (aceştia au formulat repetate plângeri la diferite autorităţi, determinând Investigaţii pe mai multe planuri). în ce priveşte atitudinea organelor judiciare, Curtea a constatat că acestea au acţionat într-un ritm obişnuit, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina lor, care să fi condus la prelungirea duratei investigaţiilor.

în consecinţă, Curtea a constatat, în unanimitate, că în speţă nu s-a produs nici o violare a art. 6 parag. 1 din Convenţie.


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.