În ziua de 24 decembrie 1976, Jean de Broglie, deputat şi fost ministru, a fost asasinat în faţa locuinţei unde domicilia Ribemont; victima tocmai înmânase acestuia o sumă de bani sub formă de împrumut pentru contractarea unei afaceri comerciale.
Cercetările efectuate de Prefectura poliţiei din Paris au condus la arestarea mai multor persoane, printre care şi a lui Ribemont, în ziua de 29 decembrie 1976. în aceeaşi zi, cu ocazia unei conferinţe de presă, ministrul de interne, directorul poliţiei judiciare din Prefectura de poliţie din Paris şi şeful brigăzii criminale au dat amănunte asupra anchetei în curs (conferinţa a fost reluată de două posturi de televiziune), susţinându-se că Ribemont ar fi instigatorul la asasinat (autorul faptei fiind F.).
La 14 ianuarie 1977, Ribemont a fost învinuit de complicitate la omor intenţionat şi arestat preventiv, fiind eliberat la 1 martie 1977, în baza unei ordonanţe de încetare a urmăririi penale.
La 23 martie 1977, Ribemont s-a adresat primului-ministru, solicitând o indemnizaţie de 10 milioane franci drept reparaţie pentru prejudiciul moral şi financiar pe care l-a suferit ca urmare a declaraţiilor ministrului de interne şi ale funcţionarilor de poliţie.
Memoriul lui Ribemont către primul-ministru fiind respins, el s-a adresat tribunalului administrativ. Acesta s-a desesizat, motivând că, deşi actele administrative ale unui membru al guvernului sunt susceptibile de a angaja răspunderea pecuniară a statului, declaraţiile pe care acesta le face în exerciţiul funcţiilor sale guvernamentale scapă controlului jurisdicţiei administrative; ca urmare, o cerere în sensul arătat nu poate fi primită.
Împotriva acestei soluţii Ribemont a declarat apel în faţa Consiliului de stat, care a respins cererea cu motivarea că declaraţiile făcute de ministrul de interne şi de funcţionarii superiori din poliţie cu ocazia explicaţiilor date asupra unei operaţii de poliţie judiciară nu pot fi desprinse de această operaţie şi, ca urmare, nu este de competenţa jurisdicţiei administrative a se pronunţa asupra consecinţelor, eventual prejudiciatule, ale acestor declaraţii.
Ca urmare, Ribemont a procedat la chemarea în judecată în faţa Tribunalului din Paris a primului-ministru şi a reprezentantului Tezaurului.
Tribunalul, analizând actele prezentate de reclamant, a pronunţat la 8 ianuarie 1986 următoarea soluţie:
În ceea ce priveşte acţiunea îndreptată contra primului-ministru, Tribunalul constată că, potrivit art, 38 din Legea din 3 aprilie 1955, orice acţiune adusă în faţa instanţei prin care statul este declarat creditor sau debitor pentru alte motive decât impozitele va fi intentată, sub sancţiunea nulităţii, de către reprezentantul sau contra reprezentantului tezaurului public, singurul care are monopolul reprezentării statului în justiţie. Ca atare, primul-ministru nu poate fi implicat în această cauză.
În ceea ce priveşte competenţa, instanţa constată că declaraţiile făcute de ministrul de interne sunt strâns legate de operaţia de poliţie judiciară în curs de desfăşurare; ca urmare, competenţa aparţine instanţelor de judecată.
În ceea ce priveşte afirmaţiile reproşate, instanţa constată că Ribemont a prezentat ca probe extrase din presă asupra conferinţei din 29 decembrie 1976, din care însă nu rezultă declaraţiile făcute de ministrul de interne, aşa cum se susţine în cererea de chemare în judecată; ca urmare, aceasta urmează să fie respinsă.
Împotriva hotărârii Ribemont a declarat apel în faţa Curţii din Paris, la 19 februarie 1986, reiterând cererea ca instanţa să solicite înregistrările care s-au făcut la conferinţa de presă.
Instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovezile necesare în susţinerea acţiunii sale şi chiar dacă un asemenea probatoriu ar fi fost făcut, nu se demonstrează că există o legătură de cauzalitate între declaraţiile incriminate şi prejudiciul pretins de reclamant; dacă acest prejudiciu ar fi fost, eventual, produs din cauza urmăririi penale, nu se poate reţine că declaraţiile menţionate ar fi influenţat cursul acesteia.
Soluţia a fost criticată de Ribemont în faţa Curţii de Casaţie, care a respins recursul, la 30 noiembrie 1988, cu motivarea că probele prezentate de recurent în faţa instanţei de apei nu erau suficiente şi de natură să justifice afirmaţiile sale; ca atare, în mod just Curtea a respins apelul formulat de Ribemont.
Hotărârea Curții:
Prin plângerea adresată Comisiei europene a drepturilor omului, Ribemont a susţinut că declaraţiile făcute de ministrul de interne au reprezentat o atingere adusă dreptului său de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie protejată prin art. 6 parag. 2 din Convenţie. De asemenea, a susţinut că s-au încălcat dispoziţiile din art. 23, deoarece nu a beneficiat de posibilitatea să se plângă în faţa unei instanţe spre a obţine repararea prejudiciului suferit, precum şi cele ale art. 6 parag. 1, prin lipsa de independenţă a instanţelor interne şi durata excesivă a procedurii.
Comisia a reţinut numai încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi durata excesivă a procedurii, sesizând Curtea Europeană.
Combătând susţinerile Comisiei europene, guvernul francez a susţinut teza că prezumţia de nevinovăţie constituie înainte de toate o garanţie cu caracter procedural în materie penală şi că o atingere a acestui principiu nu poate fi concepută decât din partea unei autorităţi judiciare şi nu ar putea fi relevantă decât în caz de condamnare şi numai dacă motivarea hotărârii ar evidenţia că judecătorii au considerat anticipat (aprioric) că inculpatul este vinovat.
Dimpotrivă, Comisia europeană a motivat că prezumţia de nevinovăţie are o semnificaţie mai largă: ea nu se impune numai judecătorului penal când decide asupra unei acuzaţii, ci şi celorlalte autorităţi.
Curtea Europeană a reţinut că prezumţia de nevinovăţie operează şi în legătură cu alte cauze, nu numai cu cele în care se decide asupra vinovăţiei unei persoane (speţele Adolf c. Austria, Luîz şi alţii c. Germania). Ca urmare, o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai din partea unor judecători sau a unui tribunal, dar şi din partea altor autorităţi publice; în aceste condiţii, se poate
susţine că afirmaţiile în discuţie reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 parag - Convenţie. Autorităţile de poliţie au obligaţia să informeze publicul asupra anchetei penale în curs, însă este necesar ca aceasta să se facă discret şi cu rezerva pe câ impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Organele superioare de poliție au afirmat, public, fără nici o rezervă, că Ribemont este unul dintre instigatorii la asasinat, declaraţie de natură să determine publicul să creadă că această situaţie este adevărată și să influenţeze asupra aprecierii faptelor de către judecătorii competenţi.
În ceea ce priveşte durata excesivă a procedurii, Curtea a reţinut că nici complexitatea dosarului, nici comportarea reclamantului nu justifică o atât de îndelungată perioadă de soluţionare a dosarului (11 ani şi 8 luni). Curtea a constatat că există numeroase perioade de inactivitate imputabilă autorităţilor naţionale, iar prelungirea procedurii s-a datorat și faptului că Ribemont nu a fost ajutat să obţină probele necesare, deşi a solicitat instanţeior acest sprijin.
Curtea a considerat că a existatat violare a art. 6 parag. 1 şi a art. 6 parag. 2 din Convenţie şi a obligat statul francez achite, în trei luni, suma de 2.000.000 franci francezi ca despăgubiri şi 100.000 franci pentru cheltuielile efectuate de reclamant.
