Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Botten c. Norvegia

Situația de fapt:

Reclamantul este locotenent colonel în aviaţia norvegiană şi comandantul aeriene de la Flesland. În prezent, serveşte în forţele armate ale Naţiunilor Unite dislocate în Tuzla (Bosnia-Herţegovina).

În luna aprilie 1987, reclamantul, în calitate de comandant al staţiei de telecomunicație a apărării norvegiene situată în insula Mayen din Oceanul Arctic, a primit un mesaj partea vasului de pescuit Polarbas, care solicita ajutor pentru un pescar rănit care se afla la bordul vasului. Reclamantul, împreună cu un alt membru al staţiei, s-au urcat într-o barcă pneumatică, îndreptându-se spre vasul pescăresc spre a lua în primire pescarul rănit şi a-l transporta la ţărm. După ce pescarul a fost urcat în barca pneumatică, un val uriaş s-a prăbuşit peste barcă, răsturnând-o. Cei trei ocupanţi au fost aruncaţi în apă (temperatura apei era de -3° C). Singurul care a reuşit să ajungă la ţărm a fost reclamantul. 

Împotriva reclamantului s-a introdus o acţiune penală pentru neglijenţă în îndeplinirea funcţiei oficiale, reţinându-se în esenţă că el trebuia să folosească nu o barcă pneumatică pentru salvarea pescarului, ci un vas de alt tip (Doris) care putea înfrunta şi valurile mai puternice din Oceanul Arctic.

Instanţa de fond l-a achitat pe reclamant, reţinând că, potrivit regulilor speciale în materie, reclamantul nu era obligat să folosească un alt vas de salvare decât barca pneumatică, mai ales că apele erau liniştite în momentul plecării în acţiunea de salvare iar distanţa de deplasare era redusă.

Procurorul a criticat în faţa instanţei superioare (Curtea Supremă) această soluţie. Curtea Supremă, în unanimitate de voturi, a desfiinţat hotărârea primei instanţe, reţinând că reclamantul se face vinovat de neglijenţă în serviciu şi l-a condamnat la 20 de zile închisoare cu suspendarea executării şi la amendă.

Hotărârea Curții: 

Reclamantul s-a adresat Comisiei europene a drepturilor omului, susţinând că au fost violate prevederile art. 6 din Convenţie, deoarece Curtea Supremă l-a condamnat pe baza aceloraşi probe pentru care a fost achitat de instanţa de fond, iar condamnarea a fost pronunţată fără să fi fost ascultat personal în faţa instanţei. În acest fel, reclamantul a fost lipsit de un proces echitabil, conform prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţie. Totodată, Comisia a sesizat Curtea Europeană cu judecarea acestei cauze. Examinând datele dosarului, Curtea a constatat că problema centrală care trebuie rezolvată este aceea dacă reclamantul a fost judecat în faţa Curţii Supreme cu respectarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, din moment ce nu a fost citat la şedinţa de judecată şi nici nu a fost ascultat personal.

După părerea Curţii Europene, instanţa supremă naţională nu putea să dea o altă soluţie, pe baza probelor administrate de instanţa de fond, fără să procedeze la o evaluare proprie a împrejurărilor de fapt şi a verifica dacă acestea justificau condamnarea reclamantului. Dacă un atare procedeu nu ar fi fost admisibil, instanţa ierarhic superioară ar fi putut anula hotărârea instanţei de fond şi ordona deschiderea unui nou proces (potrivit reglementării procesual-penale norvegiene), în cadrul căreia să se verifice dacă, în raport cu condiţiile concrete la locul unde s-a acţionat pentru salvarea victimei, reclamantul a procedat neglijent sau cu uşurinţă în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu.

Curtea a considerat că şi în vederea unei corecte individualizări a sancţiunii penale, instanţa supremă norvegiană avea nevoie să-l asculte în mod direct pe reclamant, mai ales că sancţiunea putea avea consecinţe importante asupra carierei profesionale a reclamantului.

Curtea Europeană consider că, faţă de natura cauzei, instanţa supremă norvegiană ar fi trebuit să ia măsuri pentru a asigura prezenţa reclamantului la dezbateri şi să-l asculte nemijlocit, chiar dacă acesta nu a solicitat autorizaţia de a lua cuvântul în faţa instanţei şi nu s-a opus, prin intermediul avocatului său, ca instanța să pronunțe o hotărâre de fond conform art. 362 alin. 2 C. proc. pen. norvegian.

Curtea a decis că a existat o violare a art. 6 parag. 1 din Convenţie.