Situația de fapt:
Cei doi reclamanţi erau amândoi dependenţi de droguri şi suspectaţi că au făcut trafic de droguri. Amândoi au tăcut în momentul interogării de către poliţie, aceştia fiind sfătuiţi să tacă de avocatul lor, care a fost prezent în timpul interogării de către poliţie, dat fiind că acuzaţii erau sub efectul drogurilor iar avocatul era de părere că reclamanţii erau, în consecinţă, inapţi pentru a răspunde la întrebări datorită influenţei drogurilor.
Ulterior, reclamanţii au fost judecaţi şi au fost găsiţi vinovaţi de juriu pentru distribuirea de droguri şi posesie de droguri cu intenţia de a distribui droguri. Ambele persoane în cauză au administrat probe la proces. Ambele persoane au făcut recurs însă acesta a fost respins.
La procesul reclamanţilor, judecătorul a pus în vedere juraţilor că aceştia pot trage concluzii contrare pe baza tăcerii reclamanţilor, însă judecătorul nu a atras atenţia juraţilor asupra posibilităţii ca reclamanţii să aibă un motiv întemeiat pentru a păstra tăcerea, la recomandarea avocatului lor, şi nu pentru că nu ar fi avut răspunsuri satisfăcătoare de dat.
Reclamanţii nu au susţinut că dreptul la tăcere trebuie considerat un drept absolut în contextul unui proces cu juraţi. Totuşi, au arătat că absenţa măsurilor de protecţie împotriva concluziilor contrare trase în urma tăcerii lor în timpul interogatoriului la poliţie, împreună cu neluarea în considerare a circumstanţelor particulare ale cauzei lor, încălcau acest drept.
Hotărârea Curții:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că juriul, cu o pregătire adecvată, avea rolul de a decide dacă să tragă concluzii contrare sau nu în baza tăcerii reclamanţilor. Legislaţia în cauză încredinţa în mod specific această sarcină juraţilor, ca parte a unei strategii legislative al cărei scop era de a limita utilizarea tăcerii unui pârât la procesul acestuia.
Conform Curţii, atunci când juraţii şi nu judecătorul pot trage concluzii contrare, o măsură de protecţie suplimentară necesară pentru a împiedica încălcarea dreptului la privilegiul contra autoincriminării constă în recomandarea juriului ca, dacă tăcerea acuzaţilor din timpul interogării la poliţie nu putea fi atribuită faptului că nu aveau un răspuns sau acesta nu putea fi expus în momentul interogatoriului, juriul să nu tragă concluzii contrare.
În aceste circumstanţe, Curtea a hotărât că juriul nu fusese îndrumat corespunzător de către judecător şi orice altă concluzie avea să se opună importanţei fundamentale a dreptului la tăcere, un drept care reprezintă esenţa noţiunii de proces echitabil şi care este garantat de art. 6 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea a hotărât că reclamanţii nu beneficiaseră de un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenţie, articol care astfel fusese încălcat.