Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Dombo Beheer B.V c. Olanda

Situația de fapt:

Societatea Dombo Beheer B.V ("societatea") era o societate cu răspundere limitată, înfiinţată conform legislaţiei olandeze. Societatea încheiase un acord cu banca sa cu privire la prelungirea facilităţilor de credit, care se concretizase sub formă de adresă scrisă care consemna un acord verbal în acest sens.

Între bancă şi societate a intervenit o dispută legată de dezvoltarea relaţiei financiare a acestora. Unul dintre aspectele în litigiu era legat de acordul verbal menţionat anterior. În legătură cu acesta, conform normelor olandeze privind procedura civilă, judecătorul nu a permis societăţii să cheme pe martorul său pe motiv că martorul era de fapt parte în proces. Băncii i s-a permis să îşi cheme martorul pentru a depune mărturie cu privire la acordul verbal. Societatea a pierdut în primă instanţă, precum şi în urma recursurilor ulterioare.

Societatea a reclamat refuzul instanţelor naţionale de a permite martorului acesteia să depună mărturie, în vreme ce martorul băncii, care fusese singura persoană prezentă în momentul încheierii acordului verbal, a fost şi singura persoană căreia i-a fost permisă mărturia. De aceea, societatea a susţinut că, în acest fel, instanţele naţionale nu au respectat principiul „egalităţii armelor", încălcând dreptul societăţii la un „proces echitabil", drept garantat de art. 6.1 din Convenţie.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu i se cerea să se pronunţe în general dacă se permite excluderea probelor unei persoane din procedurile civile la care este parte. Curţii nu i s-a cerut nici să examineze legislaţia olandeză privind probele din cadrul procedurii civile in abstracto. Societatea în cauză nu susţinea de fapt că legislaţia însăşi încălca Convenţia.

Curtea a evidenţiat că nu este în competenţa sa să substituie cu propria evaluare a faptelor pe cea a instanţelor naţionale. În schimb, sarcina Curţii era aceea de a asigura că procedurile, inclusiv modalitatea în care au fost admise probele, au fost în întregime „echitabile" în sensul art. 6.1 din Convenţie.

Curtea a evidenţiat faptul că, în cauzele privind stabilirea drepturilor şi obligaţiilor civile, cerinţele inerente conceptului de „proces echitabil" nu sunt neapărat aceleaşi ca în cazurile privind stabilirea unei acuzaţii penale, aşa cum rezultă din absenţa prevederilor detaliate, cum ar fi cele de la art. 6.2 şi art. 6.3, care se aplică în cazurile penale. Astfel, deşi aceste prevederi au o anumită relevanţă în afara limitelor stricte ale dreptului sau procesului penal, statul are o mai mare libertate în cazurile privind drepturile şi obligaţiile de natură civilă decât în cauzele penale.

Totuşi, conform Curţii, anumite principii privind noţiunea de „proces echitabil" în cazurile privind drepturile şi obligaţiile de natură civilă sunt evidenţiate de jurisprudenţa Curţii. Şi, cel mai semnificativ pentru cazul de faţă, este faptul clar că, în principiu, cerinţa privind „egalitatea armelor", în sensul de „echilibru" între părţi, se aplică atât în cazurile civile cât şi în cele penale.

Curtea a considerat că, în ceea ce priveşte litigiul care are la bază interese private opuse, „egalitatea armelor" presupune ca fiecare dintre părţi să aibă oportunitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza, inclusiv probele pe care dorşte să le invoce, în condiţii care să nu o plaseze într- o poziţie de real dezavantaj faţă de adversarul său.

Conform Curţii, era obligatoriu ca societatea să dovedească faptul că a existat un acord verbal între aceasta şi bancă în scopul extinderii anumitor facilităţi de credit. Doar două persoane fuseseră prezente la întâlnirea la care se presupune că a fost încheiat acest acord, anume reprezentantul societăţii şi cel al băncii. Însă doar uneia dintre aceste două persoane cheie i s-a permis să fie audiată de instanţa naţională, mai exact persoanei care reprezentase banca. Societăţii i-a fost refuzată şansa de a chema persoana care o reprezentase, deoarece Curtea de Apel din Olanda o identificase cu însăşi societatea.

În timpul negocierilor relevante privind prelungirea facilităţii de creditare, reprezentantul societăţii şi cel al băncii acţionaseră pe poziţii de egalitate, ambelor persoane fiindu-le acordate împuternicirea de a negocia în numele părţilor respective. Astfel, Curtea nu a înţeles de ce nu li s-a permis ambelor persoane să aducă probe. De aceea, societatea a fost într-un dezavantaj substanţial faţă de bancă, iar Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 6.1.

Trebuie reţinut că în acest caz patru judecători şi-au exprimat opinii separate. Doi dintre aceşti judecători au susţinut că egalitatea armelor în procesele civile presupune egalitatea şanselor şi a posibilităţilor de aşi susţine temeinicia afirmaţiilor cu probatoriul relevant pentru cauză. În procesele implicând o persoană juridică ca parte, orice persoană fizică care reprezintă acea persoană juridică poate fi identificată, conform legislaţiei procedurale naţionale, cu persoana juridică însăşi şi, deci, nu poate avea calitatea de martor. Din punctul de vedere al acestor judecători, factorul decisiv era că părţile se bucură de facto şi de jure de egalitatea armelor în faţa instanţei naţionale, iar aceşti doi judecători erau convinşi că, date fiind faptele în acest caz, societatea se bucura de egalitatea armelor.