Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Dumitrescu c. România

Situația de fapt:

La 4 iunie 2000, reclamanta a fost grav rănită într-un accident rutier. Aceasta a suferit de paralizie totală a membrelor inferioare şi a fost internată în spital.

La o dată necunoscută în timpul cercetărilor penale efectuate înaintea judecăţii, mama persoanei în cauză a solicitat plata de daune într-o acţiune penală. La 7 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş („Judecătoria") l-a trimis în judecată pe şoferul autovehiculului.

Dintre cele paisprezece audieri care au avut loc între 17 ianuarie şi 7 decembrie 2001, zece au fost amânate din cauza absenţei martorilor sau a rapoartelor de expertiză, pentru audierea de noi martori şi pentru solicitarea unui nou raport de expertiză, două amânări fiind la solicitarea conducătoarei vehiculului din cauza absenţei avocatului acesteia şi una pentru deliberări.

La 7 decembrie 2001, judecătoria a condamnat-o pe conducătoarea autovehiculului pentru vătămare corporală din culpă la trei luni închisoare cu suspendare, a hotărât că aceasta este vinovată, acordând reclamantei şi mamei acesteia atât daune materiale, cât şi daune morale. Judecătoria a mai hotărât ca persoana vinovată să plătească o sumă lunară pe perioada de recuperare a reclamantei.

La 26 martie 2002, Tribunalul Argeş ("Tribunalul") a respins apelul înaintat de mama reclamantei, considerând corectă reducerea de către judecătorie a daunelor pe motivul culpei reclamantei şi al lipsei de supraveghere din partea părinţilor.

La 25 iunie 2002, Curtea de Apel Piteşti ("Curtea de Apel") a judecat recursul introdus atât de mama reclamantei cât şi de conducătoarea autovehicului, şi a casat decizia anterioară, trimiţând cauza spre rejudecare la judecătorie. Curtea de Apel a reţinut că societatea de asigurări nu fusese citată.

În timpul rejudecării, cele şase audieri care au avut loc între 26 septembrie 2002 şi 9 ianuarie 2003 au fost amânate la solicitarea fie a conducătoarei autovehiculului, fie a societăţii de asigurări.

La 23 ianuarie 2003, Judecătoria a condamnat-o pe conducătoarea autovehiculului, pe care a găsit-o vinovată alături de societatea de asigurări şi a acordat daune materiale şi morale reclamantei şi mamei acesteia, inclusiv o sumă lunară pe perioada de recuperare a reclamantei.

La 8 mai 2003, Tribunalul a respins apelul introdus de mama reclamantei şi, găsind că reclamanta fusese considerată exclusiv culpabilă, a admis apelul formulat de pârâte, considerând că şoferul este personal vinovat şi reduce valoarea daunelor.

La 20 noiembrie 2003, Curtea de Apel a admis recursurile introduse de mama reclamantei şi de Procuror, a casat hotărârea anterioară şi a retrimis cauza la judecătorie. Curtea a considerat că ambele părţi ale accidentului fuseseră culpabile şi că Tribunalul nu se pronunţase asupra tuturor cererilor înaintate de mama reclamantei.

După rejudecare, la 3 martie 2004, Tribunalul a admis în parte acţiunea introdusă de mama reclamantei şi a acordat acesteia daune materiale şi morale, apreciind că şoferul are culpă comună până la o anumită valoare a sumei, şi culpă exclusivă pentru restul sumei.

La 27 mai 2004, Curtea de Apel pronunţă hotărârea definitivă prin care respinge ca nefondat apelul introdus de mama reclamantei. Curtea a considerat că valoarea daunelor fusese evaluată corect.

Plângerea arăta că durata procedurilor încălca condiţia de „termen rezonabil" prevăzută de art. 6.1 din Convenţie.

Perioada ce trebuia luată în considerare începuse cel mai târziu la 7 decembrie 2000 şi s-a încheiat la 27 mai 2004, aşadar procedura a durat cel puţin trei ani, patru luni şi douăzeci de zile pentru trei grade de jurisdicţie, în această perioadă cauza fiind examinată de opt instanţe.

Hotărârea Curții: 

Curtea Drepturilor Omului a subliniat faptul că justeţea duratei procedurilor trebuie evaluată în funcţie de circumstanţele cauzei şi în lumina următoarelor aspecte: complexitatea cauzei, conduita reclamantei şi a autorităţilor implicate precum şi obiectul litigiului.

Curtea a arătat că a constatat frecvent încălcări ale art. 6.1 al Convenţiei în cazurile care se refereau la aspecte similare cu cele din prezenta cauză şi a considerat că Guvernul român nu prezentase nici un fapt sau argument de natură să convingă Curtea să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Mai mult, litigiul din prezentul caz se referea la daune pentru vătămarea corporală în urma unui accident rutier în care a fost implicată reclamanta, un copil de cinci ani, care a suferit paralizia totală a membrelor inferioare. Curtea a concluzionat că natura litigiului necesita atenţia specială a instanţelor interne.

Curtea nu a considerat că obiectul cauzei era unul complex şi, deşi durata totală a procedurilor nu părea excesivă, totuşi Curtea a reţinut că instanţele naţionale au casat de două ori decizii anterioare din cauza viciilor de procedură, de care autorităţile au fost în totalitate răspunzătoare.

Curtea a considerat că, având în vedere în special miza plângerii şi atenţia specială pe care autorităţile ar fi trebuit să o acorde cauzei, durata procedurilor a fost excesivă şi nu a îndeplinit cerinţa „termenului rezonabil".

Curtea a hotărât că, în consecinţă, art. 6.1 din Convenţie fusese încălcat.

Trebuie remarcat că doi judecători au exprimat opinii divergente şi nu au fost de acord cu privire la aspectul duratei „nerezonabile" a procedurilor. Unul dintre cei doi judecători a concluzionat că, dat fiind obiectul cauzei, şi anume faptul că accidentul a rănit grav un copil, autorităţile naţionale acţionaseră de fapt cu atenţie deosebită, remarcând în special faptul că trei instanţe pronunţaseră în total opt decizii, într-o perioadă de sub trei ani şi jumătate. Acest judecător a mai remarcat şi faptul că le-a luat Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi Curţii Europene a Drepturilor Omului aproape patru ani pentru a se pronunţa asupra faptului că un termen de aproape trei ani şi jumătate la nivel naţional reprezenta încălcarea condiţiei de termen rezonabil.

Celălalt judecător cu opinie divergentă a subliniat că, pentru a constata că durata în cauză reprezenta o încălcare a art. 6.1, exista pericolul de impunere a unor standarde înalte, de neatins pentru instanţele naţionale. Acesta a reţinut că, în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului aduce statele membre în imposibilitatea de a-şi organiza propriile sisteme juridice într-o manieră funcţională, impunându-le termene exagerat de restrictive în care să fie soluţionate cazurile, atunci Curtea risca să compromită administrarea bunului mers al justiţiei în favoarea principiului celerităţii. Mai mult, a adăugat că, într- un astfel de caz, s-ar slăbi fundamentul unei societăţi democrate, s-ar ajunge la situaţia în care întârzierea din justiţie să semnifice denegarea de dreptate, însă asemenea aspecte trebuie să fie contrabalansate de recunoaşterea faptului că administrarea adecvată a justiţiei necesită un termen rezonabil. Aşadar, din punctul de vedere al acestui judecător, termenul din acest cauză nu era atât de nerezonabil astfel încât să constituie o încălcare a art. 6.1