Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Ozturk c. Germania

Situația de fapt:

Reclamantul era un cetăţean turc rezident în Germania, care, în timp ce conducea autoturismul a accidentat un alt vehicul, cauzând daune ambelor vehicule. Proprietarul celuilalt vehicul a raportat accidentul la poliţie, care s-a prezentat la locul accidentului, a dat reclamantului un avertisment în limba turcă, informându-l cu privire la drepturile sale, ulterior trimiţând detaliile accidentului la autorităţile administrative locale.

Ulterior, autorităţile locale au stabilit în sarcina reclamantului o amendă (precum şi alte cheltuieli administrative), în valoare de 60 de mărci germane ("DM") pentru cauzarea unui accident în trafic prin coliziune cu o alt vehicul, datorită conducerii imprudente.

Sancţiunea fusese aplicată în baza „Legii delictelor administrative" precum şi a altor reglementări privind traficul rutier, care prevedeau aplicarea de sancţiuni cu caracter pecuniar celor ce săvârşeau fapte calificate de lege drept „delicte administrative".

Reclamantul a formulat o plângere împotriva sancţiunii aplicate pe care a depus-o la tribunalul districtual local. Reclamantul a participat la şedinţa de judecată, asistat de un interpret. Cu această ocazie au fost audiaţi trei martori. Imediat după aceea, reclamantul şi-a retras plângerea. Decizia autorităţilor locale a devenit, în consecinţă, definitivă. Instanţa a dispus ca reclamantul să achite cheltuielile de judecată în valoare de 184.70 DM, din care 63.90 DM reprezentau onorariul interpretului.

Reclamantul a introdus recurs în faţa tribunalului districtual local contestând plata onorariului interpretului, în baza art. 6.3 lit. (e), însă recursul a fost respins.

Guvernul german a susţinut în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că art. 6.3 (e) nu se aplica în cauză, dat fiind că reclamantul nu a fost „acuzat de un delict cu caracter penal". Conform guvernului, în baza „Legii delictelor administrative", care nu considera delictele minore ca fiind de natură penală, mai ales în ceea ce priveşte traficul rutier, acuzaţiile aduse reclamantului constituiau un simplu „delict administrativ". Aceste delicte se distingeau de cele penale, conform guvernului, nu doar prin procedura care stă la baza constatării acestora şi prin natura sancţiunii aplicabile, ci şi prin caracteristicile şi efectele juridice ale acestora.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că, deşi conform legislaţiei germane, conducerea imprudentă era calificată ca delict „administrativ" şi nu ca delict de natură penală, totuşi acesta aparţinea materiei „penale" în sensul art. 6 al Convenţiei.

Conform Curţii, în ciuda progreselor făcute în procesul de eliminare a naturii penale a acestor delicte rutiere, conform legislaţiei germane, totuşi delictul păstra caracteristici intrinseci unui delict penal, deoarece avea aplicabilitate generală, se aplica tuturor participanţilor la trafic şi atrăgea o sancţiune coercitivă şi punitivă, cea din urmă fiind caracteristica distinctă şi specifică a amenzilor penale.

În analiza efectuată de Curte a fost relevant faptul că, deşi anumite state din Europa Occidentală au luat măsuri pentru eliminarea caracterului penal al delictelor rutiere, abordare pe care Convenţia, conform Curţii, o permitea cu condiţia respectării art. 6, totuşi, marea majoritate a Părţilor la Convenţie continuau să trateze delictele rutiere minore ca având caracter penal.

Pentru Curte, nici faptul că era vorba despre un delict minor puţin probabil să afecteze reputaţia făptuitorului nu era de natură să scoată acest delict de sub incidenţa art. 6.

De asemenea, Curtea a reţinut că decizia tribunalului districtual local, conform căreia reclamantul trebuia să suporte cheltuielile efectuate pentru asigurarea unui interpret cu ocazia participării la şedinţa de judecată, încălca art. 6.3 lit. (e).

Într-o hotărâre ulterioară a Curţii având ca obiect stabilirea „reparaţiei echitabile", reclamantul a solicitat recuperarea onorariului interpretului, în valoare de 63.90 DM. Totuşi, aceste onorarii au fost suportate de compania de asigurare a reclamantului şi nu de el personal. Astfel, conform Curţii, nu a existat un prejudiciu care să facă obiectul unei cereri de restituire şi, deci, cererea de rambursare a fost respinsă.