Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Piersack c. Belgia

Situația de fapt:

Reclamantul se afla în cursul executării pedepsei cu închisoarea (de optsprezece ani de muncă grea), pronunţată pentru omor la 10 noiembrie 1978 de Tribunalul din Brabant.

În noaptea de 22-23 aprilie 1976, doi cetăţeni francezi, dl. Gilles Gros şi dl. Michel Dulon, au fost ucişi cu împuşcături de revolver în Bruxelles, în timp ce se aflau într-un autovehicul împreună cu dl. Piersack, dl. Constantinos Kavadias (împotriva căruia, ulterior, procedurile au fost întrerupte) şi cu un cetăţean portughez, dl. Joao Tadeo Santos de Sousa Gravo.

La 9 iulie 1976, dl. Preuveneers, judecător de instrucţie în cadrul Curţii de Primă Instanţă de la Bruxelles, a emis un mandat de arestare a reclamantului, care era învinuit în cazul ambelor omoruri. În acel moment, reclamantul se afla în Franţa, însă a fost arestat de autorităţile franceze care, după ce au fost de acord cu extrădarea acestuia, l-au predat poliţiei belgiene la 13 ianuarie 1977. „Procurorul Regal", adică procurorul din Courtrai a informat în legătură cu aceasta pe colegul său din Bruxelles, prin intermediul unei adrese din aceeaşi dată. Dl. Pierre Van de Walle, procuror senior adjunct, a parafat adresa şi a transmis-o oficialului de la Parchet care era responsabil cu acest caz, dna del Carril, care a transmis-o d-lui Preuveneers, cu o notă datată 17 ianuarie.

La 4 februarie 1977, judecătorul de instrucţie a scris „procurorului regal" din Bruxelles pentru a-l întreba dacă, în ceea ce priveşte pe co- acuzatul Santos de Sousa, procuratura intenţiona să raporteze faptele autorităţilor portugheze, părând că aceste autorităţi nu mai erau dispuse să-l extrădeze. Pe nota de pe plic, judecătorul a adăugat între paranteze, de mână, cuvintele „în atenţia d-lui P. Van de Walle". Dna del Carril a răspuns d-lui Preuveneers la 9 februarie 1977.

La 20 iunie, procurorul general (al Statului, ataşat Curţii de Apel de la Bruxelles) a trimis procurorului regal rezultatele comisiei rogatorii desfăşurate în Portugalia privindu-l pe dl. Santos de Sousa. După primirea notei, dl. Van de Walle a înaintat-o d-lui De Nauw, adjunctul care preluase activitatea dnei del Carril în soluţionarea cauzei, apoi dl. De Nauw a transmis nota judecătorului de instrucţie, la 22 iunie.

La 13 decembrie 1977, dl. Van de Walle a depus jurământul ca judecător în cadrul Curţii de Apel de la Bruxelles, instanţă în cadrul căreia fusese numit la 18 noiembrie. Majoritatea cercetărilor în legătură cu reclamantul fuseseră finalizate până în acel moment, deşi au mai urmat ulterior şi alte demersuri formale.

La 12 mai 1978, adjunctul, dl. De Nauw, a semnat o cerere pentru un mandat de arestare. Anterior, într-un raport de patruzeci şi cinci de pagini, transmisese dosarul procurorului general ataşat Curţii de Apel, care răspunsese la 11 mai. Până la pronunţarea sentinţei din 16 iunie, Camera de Rechizitoriu a Curţii de Apel din Bruxelles a trimis reclamantul în judecată în faţa Tribunalului Brabant fiind acuzat de omuciderea voluntară cu premeditare a d-lui Gros şi a d-lui Dulon. Procurorul general a întocmit rechizitoriul la 27 iunie.

Judecata a avut loc între 6 şi 10 noiembrie înaintea Tribunalului, fiind prezidat de dl. Van de Walle. După ce instanţa audiase, printre alţii, numeroşi martori ai acuzării şi ai apărării, cei doisprezece membri ai juriului s-au retras pentru a delibera. Dl. Piersack şi-a susţinut nevinovăţia pe tot parcursul procesului. La cea de-a treia întrebare adresată juriului, privind „principalul cap de acuzare", acesta a ajuns la verdictul de vinovăţie, însă doar prin şapte voturi la cinci. După deliberare asupra acestui aspect în camera de consiliu, Preşedintele şi ceilalţi doi judecători, au declarat că sunt de acord cu majoritatea.

În cele din urmă, Tribunalul a condamnat reclamantul pentru uciderea d-lui Dulon şi l-a achitat cu privire la cealaltă acuzaţie. A acceptat că existau circumstanţe atenuante şi l-au condamnat la 10 noiembrie 978, la optsprezece ani de muncă silnică. De asemenea, a reţinut că, dată fiind naţionalitatea d-lui Santos de Sousa, nu fusese posibil să se obţină extrădarea acestuia în Belgia, având în vedere că fusese arestat în Portugalia.

Ulterior, reclamantul a făcut recurs la Curtea de Casaţie din Belgia. Cel de-al şaselea temei al recursului, singurul care avea relevanţă în prezenta cauză, era că fusese încălcat art. 127 al Codului Judiciar Belgian, care prevede că „procedurile înaintea unui tribunal vor fi nule dacă au fost prezidate de un magistrat care acţionat în cauză în calitate de procuror".

A susţinut că sintagma „în atenţia d-lui P. Van de Walle" care apare scrisă de mână pe nota din 4 februarie 1977 demonstrează că dl. Van de Walle, şi nu alt magistrat din cadrul Procuraturii, se ocupase de caz în perioada respectivă şi, în consecinţă, fusese implicat într-o anumită etapă a cercetării cauzei. Dl. Piersack nu menţionase adresa din 13 ianuarie sau nota din 20 iunie 1977, dat fiind că la acea dată nici el, nici avocatul său nu identificaseră pe autorul iniţialelor inscripţionate. Din proprie iniţiativă, Guvernul a furnizat aceste informaţii Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cadrul observaţiilor scrise din martie 1980 privind admiterea cererii.

În acest temei, reclamantul a susţinut că propria cauză nu fusese soluţionată de o „instanţă imparţială", deoarece, din punctul său de vedere, dacă o persoană a instrumentat o cauză în calitate de procuror timp de un an şi jumătate, acea persoană nu putea fi decât părtinitoare.

Curtea de Casaţie a respins recursul la 21 februarie 1979. În ceea ce priveşte al şaselea temei al recursului, Curtea de Casaţie a remarcat în primul rând că simpla transmitere a notei la 4 februarie 1977 nu arăta neapărat că dl. Van de Walle acţionase în cauză în calitate de procuror, în sensul art. 127 din Codul Judiciar Belgian.

Curtea de Casaţie a mai ţinut cont din proprie iniţiativă de art. 6.1 din Convenţie şi de principiul general care stabileşte dreptul la o instanţă imparţială. Curtea de Casaţie a arătat că este adevărat că ambele norme îl obligă pe judecător să nu participe la judecată dacă există un motiv legitim de îndoială în ceea ce priveşte respectarea garanţiilor de imparţialitate la care orice învinuit are dreptul.

Totuşi, Curtea de Casaţie a susţinut că documentele pe care le putea lua în considerare nu demonstrau că după ce procuratura primise nota menţionată în temeiurile acţiunii, dl. Van de Walle, care la acea vreme era adjunct al procurorului regal din Bruxelles, luase vreo decizie sau că intervenise în vreun fel asupra efectuării urmăririi în cauză.

Conform Curţii de Casaţie, pentru ca imparţialitatea unui judecător să fie considerată compromisă în baza intervenţiei prealabile a acestuia în calitate de magistrat cu autoritate judiciară în cadrul Procuraturii, nu era esenţial ca această intervenţie să constea în exprimarea unei poziţii personale în cauză sau să întocmească anumite acte procedurale în timpul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

Totuşi, conform Curţii de Casaţie, nu se putea presupune că un magistrat din cadrul Procuraturii intervenise într-o cauză în timpul sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale de magistrat, doar pentru că exista o notă adresată lui personal de către judecătorul de instrucţie, în condiţiile în care nu fusese demonstrat prin nicio probă că această notă a fost primită de respectivul magistrat sau că l-ar fi determinat să aibă un interes indirect în cauză. În acest sens, Curtea de Casaţie a arătat în cele din urmă că nu Van de Walle fusese cel care răspunsese la notă.

Guvernul belgian a arătat înaintea Curţii Europene a Drepturilor Omului că, în acel moment, procurorul regal şi nu dl. Van de Walle, era cel care rezolva dosarele penale. Guvernul a afirmat că toţi adjuncţii - în cazul de faţă, dna del Carril apoi dl. De Nauw - se subordonau procurorului în astfel de cauze, în mod direct, iar nu prin intermediul dlui Van de Walle. Rolul acestuia din urmă era în principal unul administrativ, care nu avea legătură cu efectuarea urmăririi penale şi consta, inter alia, în inscripţionarea iniţialelor pe numeroase documente, cum ar fi notele explicative din 13 ianuarie şi 20 iunie 1977.

Potrivit susţinerilor Guvernului belgian, în ceea ce priveşte nota explicativă din 4 februarie 1977, judecătorul de instrucţie, dl. Preuveneers, scrisese cuvintele "în atenţia dlui P. Van de Walle" doar pentru că dumnealui ştia că dna del Carril era frecvent în concediu medical. În plus, Guvernul a arătat că nu exista nicio dovadă conform căreia dl. Van de Walle primise respectiva notă şi, în orice caz, nu acesta ci doamna del Carril fusese cea care răspunsese dlui Preuveneers.

Hotărârea Curții: 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, deşi imparţialitatea denotă, în mod normal, absenţa părtinirii sau a prejudecăţii, existenţa sau inexistenţa acesteia pot fi verificate în diverse moduri, mai ales în contextul aplicării art. 6.1. Se poate face o distincţie în acest sens între abordarea subiectivă, adică efortul de formare a convingerii intime a judecătorului într-o anumită cauză, şi abordarea obiectivă, adică asigurarea de către judecător a unor garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă.

În ceea ce priveşte prima abordare, Curtea a reţinut că reclamantul nu se îndoia de imparţialitatea dlui Van de Walle. Nici Curtea nu avea vreun motiv de îndoială în acest sens şi, într-adevăr, imparţialitatea personală era prezumată până la proba contrarie.

Totuşi, Curtea a hotărât că nu era posibil ca abordarea sa să fie limitată la un criteriu pur subiectiv, reţinând că, sub acest aspect, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă, adică orice judecător în legătură cu care există motive legitime de îndoială referitoare la imparţialitate trebuie să se abţină la a mai judeca acea cauză. Aceasta pentru că este pusă în discuţie chiar încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire cetăţenilor într-o societate democratică.

Curtea a mai arătat că ar fi excesiv să susţină că foştii magistraţi din cadrul parchetului nu ar fi îndreptăţiţi să facă parte din niciun complet ce ar judeca orice cauze care iniţial fuseseră examinate de parchetul respectiv, şi chiar dacă actualii judecători nu fuseseră implicaţi personal în cauza pe care acum o judecă. O soluţie atât de radicală, bazată pe conceptul rigid şi formal al unităţii şi al indivizibilităţii parchetului, ar ridica o barieră cu adevărat impenetrabilă între magistraţii parchetului şi cei ai completului de judecată. O astfel de abordare ar fi putut conduce chiar la o revoltă în sistemul judiciar al câtorva state care erau parte la Convenţie, întrucât situaţiile în care procurorii ocupau ulterior funcţia de judecător erau frecvente. Dincolo de aceste consideraţii, Curtea a reţinut că simplul fapt că un judecător a profesat în trecut ca procuror nu poate reprezenta un motiv de îndoială cu privire la imparţialitatea sa.

Curtea a reţinut respectarea de către Curtea de Casaţie, din proprie iniţiativă, a art. 6.1 şi aplicarea în această cauză a criteriului obiectiv constând în examinarea funcţiilor exercitate, respectiv dacă anterior judecătorul fusese implicat „în cauză în timpul sau cu ocazia exercitării funcţiilor în calitate de procuror al parchetului". Curtea de Casaţie a respins recursul dlui Piersack deoarece, din punctul său de vedere, documentele depuse la dosar nu demonstrau că dl. Van de Walle avusese o astfel de implicare în calitate de adjunct al procurorului regal de la Bruxelles în cauza respectivă în virtutea căreia, spre exemplu, să fi exprimat o poziţie personală referitoare la cauză, sau să fi îndeplinit anumite acte ori măsuri procedurale în timpul urmăririi penale.

Curtea a arătat că această abordare, deşi clarifică aspectul obiectiv al funcţiilor anterioare, nu îndeplineşte pe deplin condiţiile art. 6.1. Pentru ca instanţele să insufle cetăţenilor încrederea necesară în actul de justiţie, trebuie avute în vedere şi aspectele de organizare internă. Întrucât Van de Walle a condus, în cadrul parchetului, un departament în responsabilitatea căruia a intrat soluţionarea dosarului respectiv, iar ulterior Van de Walle a devenit judecător în aceeaşi cauză, cetăţeanul este îndreptăţit să aibă temerea că respectiva persoană nu oferă suficiente garanţii de imparţialitate, ceea ce s-a întâmplat şi în cauza de faţă.

În noiembrie 1978, dl. Van de Walle a prezidat Curtea cu juraţi în Tribunalul Brabant, în faţa căruia procurorul Curţii de Apel din Bruxelles îl trimisese pe reclamant în judecată. În această calitate, s-a bucurat, pe parcursul audierilor şi al deliberărilor, de competenţe largi pe care le-a şi exercitat, de exemplu în ceea ce priveşte puterea discreţionară conferită de art. 268 din Codul Judiciar de a decide împreună cu ceilalţi membri ai completului de judecată, cu privire la stabilirea vinovăţiei inculpatului, în cazul în care curtea cu juraţi ajunge la verdictul de vinovăţie prin majoritate simplă.

Totuşi, până în noiembrie 1977, dl. Van de Walle fusese conducătorul secţiei B a Parchetului din Bruxelles, în a cărui competenţă intra cercetarea penală desfăşurată cu privire la faptele dlui Piersack. Ca superior al procurorilor responsabili cu dosarul, respectiv dna del Carril şi, apoi, dl. De Nauw, dl. Van de Walle avea competenţa să revizuiască orice sesizări ale instanţei întocmite de procurorii care se ocupau de caz, să discute cu aceştia abordarea asupra cauzei ori să facă recomandări cu privire la aspectele de drept incidente în cauză. În plus, conform Curţii, informaţiile obţinute de Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului tindeau să confirme că dl. Van de Walle a avut un anumit rol în cadrul cercetării urmăririi penale.

Astfel, Curtea a hotărât că art. 6.1 fusese încălcat.


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.