Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Caras c. România

Situația de fapt:

Primul reclamant locuia în Israel, iar cel deal doilea, fiica primului reclamant, născută în 2001, locuia în România.

Primul reclamant şi soţia acestuia, având amândoi dublă cetăţenie română şi israeliană, au avut reşedinţa permanentă în Israel începând din anul 1997. Copilul lor, Iris, s-a născut acolo, în anul 2001, şi a dobândit cetăţenie israeliană prin naştere.

În luna septembrie a anului 2001, familia a vizitat România. La data de 11 octombrie 2001, când era programată întoarcerea familiei în Israel, numai primul reclamant a plecat, în vreme ce soţia sa şi cel de-al doilea reclamant au rămas în România.

Ulterior, primul reclamant a depus cerere de înapoiere a copilului, în baza Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga"), iar soţia a depus cerere de divorţ şi de încredinţare a copilului, la instanţele din România.

La data de 22 noiembrie 2001, la sosirea în Israel, tatăl a depus cerere de înapoiere a copilului său în baza Convenţiei de la Haga. Cererea a fost depusă prin intermediul Ministerului Justiţiei din Israel şi adresată Ministerului Justiţiei din România („Ministerul român") care a primit-o la data de 26 noiembrie 2001. Primul reclamant a susţinut că soţia sa reţinea în mod ilicit pe fiica lor în România, fără consimţământul său. De asemenea, el a informat Ministerul român că auzise că soţia sa intentase acţiune de divorţ la instanţele din România.

La 27 noiembrie 2001, primul reclamant a solicitat Ministerului să depună cerere de suspendare a procesului de divorţ, pe perioada soluţionării procesului intentat în baza Convenţiei de la Haga.

La data de 11 ianuarie 2002, Ministerul român, în calitate de Autoritate Centrală pentru implementarea Convenţiei de la Haga, a iniţiat acţiunea în numele primului reclamant la Judecătoria Sectorului 6 din Bucureşti („Judecătoria Bucureşti").

În baza probelor prezentate în cauză, Judecătoria Bucureşti a constatat că reţinerea copilului în România era ilicită, conform Articolului 3 din Convenţia de la Haga. Totuşi, ea a considerat că, dată fiind situaţia politică din Israel, care s-a înrăutăţit constant începând cu luna septembrie 2000, exista un risc important ca înapoierea să reprezinte un pericol pentru sănătatea fizică sau psihică a copilului. Aşadar, prin hotărârea din 15 aprilie 2002, judecătoria din Bucureşti a respins cererea de înapoiere a copilului, în baza Articolului 13 (b) din Convenţie.

La data de 17 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul depus de Ministerul român şi a dispus înapoierea copilului pe motiv că reţinerea era ilicită şi că mama nu dovedise riscul grav la care ar fi expus copilul, dacă acesta ar fi fost înapoiat tatălui.

La 21 februarie 2003, mama a introdus recurs împotriva acestei decizii, recurs ce a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia definitivă din 5 iunie 2003.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de înapoiere pe motiv că, de la data începerii procedurii bazate pe Convenţia de la Haga, o altă instanţă română pronunţase divorţul părinţilor şi încredinţase copilul mamei, prin decizia definitivă din 18 septembrie 2002.

Curtea de Apel Bucureşti a mai considerat şi că, dată fiind vârsta copilului, şi anume doi ani şi patru luni, înapoierea sa ar fi contrară intereselor sale de vreme ce locuise efectiv în România, împreună cu mama sa, de la vârsta de 7 luni. În sfârşit, în baza declaraţiei unui martor, instanţa a considerat că este dovedit faptul că tatăl consimţise iniţial să rămână în România şi să stabilească acolo domiciliul întregii familii.

Aşadar, instanţa a considerat că minora locuise în mod legal în România începând cu 12 septembrie 2001.

La data de 10 octombrie 2001, soţia primului reclamant a iniţiat acţiunea de divorţ, cerând încredinţarea fiicei lor şi pensie de întreţinere, la Judecătoria din Bucureşti.

Judecătoria a considerat că, în afară de primul termen de judecată, primul reclamant a fost legal citat la adresa sa din Israel prin intermediul

Ministerului român, conform prevederilor Codului de Procedură Civilă. Primul reclamant nu s-a prezentat la nici unul dintre cele patru termene de judecată din cazul de divorţ.

În hotărârea din 18 septembrie 2002, modificată la 6 noiembrie 2002, Judecătoria din Bucureşti a pronunţat divorţul din vina primului reclamant, a încredinţat mamei copilul şi a dispus ca primul reclamant să plătească pensia lunară de întreţinere de 824 dolari SUA pentru fiica sa.

La data de 11 decembrie 2002, Judecătoria Bucureşti a comunicat hotărârea la adresa primului reclamant.

Nefiind atacată, hotărârea a rămas definitivă.

Primul reclamant a informat Curtea că nu a primit nici una dintre citaţiile care i-au fost trimise şi nici hotărârea din 18 septembrie 2002. Se pare că el nu a atacat hotărârea.

Reclamanţii s-au plâns că dreptul lor la respectarea vieţii de familie, prevăzut la Articolul 8.1 din Convenţie, a fost încălcat de către instanţele care au soluţionat atât procesul pe Convenţia de la Haga cât şi procesul de divorţ. Mai cu seamă, ei au susţinut că instanţele nu au respectat prevederile articolelor 16 şi 17 din Convenţia de la Haga.

Potrivit acestor articole, nu se putea lua nici o decizie pe fond în ceea ce priveşte drepturile legate de încredinţare atât timp cât procesul bazat pe Convenţia de la Haga era în curs, şi, în acelaşi timp, instanţele nu ar fi trebuit să respecte o decizie de încredinţare atunci când au soluţionat cererea de înapoiere a copilului. Mai mult, autorităţile nu au acţionat cu celeritate în procesul bazat pe Convenţia de la Haga.

În ceea ce priveşte procesul de încredinţare şi de divorţ, primul reclamant a arătat că a fost privat de drepturile sale de tutelă şi de vizitare şi de orice posibilitate de a participa la educarea fiicei sale. Absenţa oricăror documente juridice care să ateste divorţul îl pusese în imposibilitatea de a actualiza registrul de stare civilă, existând riscul de a fi acuzat de bigamie dacă ar fi încercat să se recăsătorească. El a considerat că instanţele au fixat în mod arbitrar suma pensiei de întreţinere. Nu putea să achite acea sumă, şi deci risca pedeapsa cu închisoarea pentru nerespectarea obligaţiilor sale, dacă ar fi intrat pe teritoriul în României. Acest lucru l-a împiedicat să se întâlnească cu fiica sa şi cu părinţii săi care locuiau încă în România.

În sfârşit, primul reclamant s-a plâns, în numele fiicei sale, de o încălcare a drepturilor copilului prevăzute la Articolul 8 pe motiv că cele două procese din instanţele române au lipsit-o de dreptul de a-şi vedea tatăl şi bunicii paterni şi astfel de a stabili relaţii normale cu aceştia.

Hotărârea Curții: 

Curtea Drepturilor Omului a arătat că, deşi scopul esenţial al Articolului 8 este de a apăra persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, există şi anumite obligaţii pozitive ce sunt inerente în scopul "respectării" efective a vieţii de familie.

Totuşi, conform Curţii, limitele dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului conform acestei prevederi nu pot face obiectul unor definiri precise. Ca atare, Curtea a arătat că principiile aplicabile sunt totuşi similare. În ambele contexte trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie realizat între interesele persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul are o anumită marjă de apreciere.

Conform Curţii, printre obligaţiile pozitive impuse statelor prin Articolul 8 se numără şi luarea de măsuri pentru a asigura reunirea părintelui cu copilul său, Curtea referindu-se la faptul că a interpretat deja aceste obligaţii pozitive în lumina Convenţiei de la Haga. Articolul 7 din aceasta din urmă conţine o listă neexhaustivă de măsuri ce urmează a fi luate de către state pentru a asigura înapoierea rapidă a copilului, inclusiv iniţierea acţiunii în justiţie. Aceeaşi interpretare poate fi folosită şi în cazul de faţă în măsura în care, la momentul respectiv, România era parte la Convenţia de la Haga.

Curtea a remarcat că, în conformitate cu art. 7 din Convenţia de la Haga, autorităţile au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea apariţiei unor noi pericole pentru copil sau a producerii de prejudicii părţilor interesate.

Totuşi, în cazul de faţă, deşi aveau cunoştinţă despre procesul de divorţ aflat pe rolul instanţelor române, autorităţile nu au acţionat în vederea suspendării pronunţării unei hotărâri de divorţ până la terminarea procesului bazat pe Convenţia de la Haga, ceea ce este contrar articolului 16 din Convenţia de la Haga.

Curtea a arătat că este adevărat că primul reclamant nu a înştiinţat judecătoria care soluţiona acţiunea în divorţ şi în încredinţare despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga. Totuşi, Curtea reaminteşte faptul că primul reclamant nu este obligat prin nicio lege să facă acest lucru. Mai mult, era rezonabil ca el să se aştepte că Ministerul român va acţiona, din cel puţin următoarele motive: în primul rând, se considera că Ministerul va lua toate măsurile, inclusiv extrajudiciare, în numele lui, pentru a asigura respectarea Convenţiei de la Haga, şi în al doilea rând, el ceruse în mod expres Ministerului să ia măsurile necesare pentru suspendarea procesului de divorţ.

Asupra acestei chestiuni, Curtea reaminteşte că Ministerul român a acţionat atât în calitate de Autoritate Centrală pentru Convenţia de la Haga, precum şi în calitate de autoritate răspunzătoare de procedura de citare în străinătate în cadrul procesului de divorţ. Aşadar, Ministerul avea ştiinţă despre ambele procese şi într-o oarecare măsură a participat la ele. Ţinând cont de faptul că Convenţia de la Haga este un instrument internaţional obligatoriu pentru state, în primul rând statele şi nu persoanele particulare trebuie să îşi reglementeze comportamentul în aşa fel încât să asigure respectarea acestei Convenţii.

Prin omisiunea de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, autorităţile române, şi mai ales Ministerul român, au lipsit Convenţia de la Haga de însuşi scopul acesteia, adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în statul unde copilul îşi găseşte refugiul.

În acest context, Curtea îşi exprimă îngrijorarea asupra faptului că instanţele naţionale au soluţionat procesul bazat pe Convenţia de la Haga întemeindu-şi hotărârea, printre altele, pe faptul că se luase o decizie pe fond asupra încredinţării, în vreme ce procesul pe Convenţia de la Haga era încă în curs.

Curtea a remarcat însă şi faptul că acesta nu a fost singurul argument care a făcut instanţa naţională să refuze dispunerea înapoierii copilului. Celelalte argumente furnizate de instanţe, şi anume interesul superior al copilului şi dovada că reclamantul consimţise iniţial să rămână în România, constituie o interpretare a faptelor şi a probelor administrate în cauză ce nu pare a fi arbitrară.

Curtea a reţinut că, în cauzele legate de reunirea copiilor cu părinţii acestora, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesitând o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia. De altfel, Curtea a reamintit că art. 11 din Convenţia de la Haga impune un termen-limită de şase săptămâni pentru decizia prevăzută, în caz contrar organul de decizie poate fi obligat să prezinte motivele întârzierii. În ciuda acestei urgenţe recunoscute, în cazul respectiv s-au scurs mai mult de optsprezece luni de la data când primul reclamant a depus cererea de înapoiere a copilului şi până la data deciziei definitive. Curtea a atras atenţia asupra faptului că Guvernul român nu a oferit nici o explicaţie satisfăcătoare pentru această întârziere.

Conform Curţii, instanţele care au luat decizia definitivă în cauza de faţă nu au satisfăcut cerinţa de urgenţă adecvată cauzei.

Astfel, indiferent de marja de apreciere a României în această chestiune, Curtea conchide că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive prevăzute de Articolul 8 al Convenţiei.

Aşadar, Curtea a concluzionat că s-a comis o încălcare a art. 8.1 din Convenţie.

Curtea a acordat primului reclamant daune morale în valoare de 20.000 de euro.


    Copyright © 2019 - Ionas Mihaela - Cabinet de avocat. Cluj-Napoca Toate drepturile rezervate.