Partajul poate fi cerut de oricare dintre proprietari, de succesorii lor în drepturi şi de creditorii personali ai coproprietarilor, precum şi de către procuror ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.
Partajul judiciar se caracterizează prin faptul că dă naştere la o judecaţă dublă, fiecare parte poate fi privită în acelaşi timp şi ca reclamant şi ca pârât.
Pe lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată, reclamantul este obligat să arate persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut, toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează.
La primul termen de judecată, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va lua declaraţie cu privire ia fiecare dintre bunurile supuse partajului şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora.
Încetarea coproprietari prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească. Convenţiile asupra suspendării partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani, iar instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, adică suspendarea judecăţii, pentru cei mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii.
În principiu, cererea de partaj judiciar este imprescriptibilă şi în afară de suspendare, împotriva ei se poate opune numai existenţa unui partaj prin buna învoială şi uzucapiune, în condiţiile legii.
Unele cereri care se valorifică în cadrul procesului de partaj sunt însă supuse prescripţiei extinctive, precum: cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, afară de cazul în care reducţiunea este invocată pe cale de excepţie, cererea de revocare a legatului pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine, cererea prin care se solicită predarea legatului cu titlu particular ce are ca obiect bunuri de gen sau drepturi de creanţă, cererea de anulare a legatului pentru o cauză de nulitate relativă, cererea de lichidare a cheltuielilor făcute cu înmormântarea defunctului, precum şi a altor datorii şi sarcini ale moştenirii.
În cazul lichidării comunităţii de bunuri a soţilor după desfacerea căsătoriei, temeiul juridic al cererii se schimbă faţă de partajul cerut în timpul căsătoriei, al regimului comunităţii de bunuri, iar ea este imprescriptibilă.
Instanţa competentă din punct de vedere material este întotdeauna judecătoria, indiferent de valoarea obiectului litigiului.
În ce priveşte competenţa teritorială, în cazul în care partajul priveşte bunuri succesorale, competenţa aparţine instanţei de la ultimul domiciliu ai defunctului, chiar dacă în masa succesorală s-ar afla un bun imobil situat în circumscripţia altei instanţe.
În cazul bunurilor comune, instanţa competentă din punct de vedere teritorial,este diferită în funcţie de calea procesuală aleasă de reclamant: dacă partajul se cere în timpul căsătoriei ori după desfacerea acesteia prin divorţ, pe cale principală este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului când masa partajabilă cuprinde numai bunuri mobile, iar dacă printre bunuri se află şi un imobil, competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul. În situaţia în care partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentală, este competentă teritorial instanţa care soluţionează cererea principală, chiar dacă în masa bunurilor de împărţit s-ar afla şi un imobil situate în circumscripţia altei instanţe.
În celelalte cazuri de proprietate comună, competenţa teritorială se stabileşte după cum printre bunurile supuse împărţelii figurează sau nu şi bunuri imobile.
