Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Tranzacţia judiciară

Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.

Hotărârea care consfinţeşte tranzacţia părţilor sau hotărârea de expedient este un contract judiciar intervenit între părţi.

Părţile trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile lor, respectiv să aibă capacitate de exerciţiu deplină și trebuie să fie vorba de drepturi cu privire la care partea poate să dispună. Tranzacţia poate fi încheiată de părţi personal sau prin mandatar cu procură specială ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente. 

Dacă există o coparticipare procesuală, tranzacţia încheiată numai de către unii dintre coparticipanţi, în cursul judecării unei căi de atac, nu poate aduce atingere drepturilor celorlalţi coparticipanţi, stabilite prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac respectivă.

Tranzacţia trebuie încheiată în formă scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii. 

Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. 

Tranzacţia poate fi încheiată în orice etapă a procesului, în primă instanţă sau în căile de atac, inclusiv în faza executării silite. Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător, iar hotărârea se va pronunţa de instanţă, în şedinţă. 

Dacă părţile se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.

Instanţa nu poate cenzura voinţa părţilor de a stinge, chiar prin concesii reciproce, într-un anume mod, litigiul dintre ele, însă este datoare să verifice dacă tranzacţia, aşa cum este întocmită, exprimă voinţa părţilor şi prin aceasta se încheie litigiul. 

La prezentarea învoielii, instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei lor libere şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă o dispoziţie imperativă a legii.

În cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, instanţa respinge cererea de a pronunţa hotărârea de expedient şi continuă judecata. 

Hotărârea de expedient, pronunţată ca urmare a învoielii părţilor, nu are autoritate de lucru judecat, ea este doar forma pe care o îmbracă convenţia dintre părţi.

Hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.

Ea este executorie, putând fi pusă imediat în executare.Tranzacţia constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere. Ea poate fi atacată cu acţiune revocatorie sau cu acţiune în declararea simulaţiei.

Prin intermediul recursului exercitat împotriva hotărârii de expedient se pot invoca doar neregularităţi procedurale.

Revizuirea este, în principiu, inadmisibilă împotriva hotărârii de expedient. 

Atunci când acordul de voinţe s-a realizat în cursul procedurii medierii, instanţa va putea pronunţa tot o hotărâre de expedient. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Hotărârea prin care se soluţionează cererea privind pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea părţilor rezultată din acordul de mediere formulată pe cale principală este supusă, în toate cazurile, numai recursului, la instanţa ierarhic superioară.