Despăgubiri pasagerilor aerieni în UEDrept societarLitigii cu profesioniștiCambia, Biletul la ordin și CeculDrept fiscalInsolvențăProtecția consumatorilorDreptul muncii și securității socialeDate, confidențialitate și Cyber SecurityDreptul FamilieiStarea civilăLitigiiExecutare silităDrept ContravenționalDrept PenalDrept execuţional penalDrepturile omului

Obiectul apelului

 

Pot fi atacate cu apel hotărârile pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

În privinţa hotărârilor pronunţate în primă instanţă, acestea pot fi atacate cu apel în toate cazurile indiferent de soluţia pronunţată, chiar dacă legea nu prevede în mod expres.

Sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă.

Hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.

Hotărârile de primă instanţă care nu sunt susceptibile de apel pot fi atacate cu recurs, dacă prin lege nu se prevede că acestea sunt definitive.

Sunt hotărâri pronunţate fără drept de apel, dar care pot fi atacate cu recurs:

  • hotărârea prin care s-a admis excepţia de necompetenţa şi s-a respins cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională ori ca nefiind de competenţa instanţelor române;
  • hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată, cu excepţia celei date de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
  • hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a renunţării la însuşi dreptul pretins;
  • hotărârea de perimare;
  • hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor;
  • hotărârea de expedient, care consfinţeşte tranzacţia părţilor.

Recursul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Atunci când legea nu prevede în mod expres altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să judece recursul, dacă este instanţă ierarhic superioară.

Sunt hotărâri definitive, întrucât prin lege au fost suprimate atât apelul, cât şi recursul:

  • hotărârea de declinare a competenţei;
  • hotărârea prin care se soluţionează conflictul de competenţă;
  • hotărârea de strămutare;
  • hotărârea de divorţ, în cazul divorţului prin acordul soţilor.

Hotărârile pronunţate într-o contestaţie în anulare sunt supuse apelului numai dacă şi hotărârea ce a format obiectul contestaţiei în anulare a fost susceptibilă de apel.

Dacă hotărârea ce a format obiectul revizuirii este susceptibilă de apel, atunci şi hotărârea pronunţată în revizuire este supusă apelului. Dacă se solicită revizuirea pentru hotărâri potrivnice, hotărârea data pentru soluționarea revizuirii poate fi atacată doar cu recurs, atât în cazul în care hotărârea ce urmează să se anuleze este o decizie a unei instanţe de apel, cât şi atunci când aceasta este o sentinţă a primei instanţe.

Hotărârea de completare a unei hotărâri judecătoreşti este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea.

Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

Apelantul trebuie să arate şi încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale şi pe care doreşte să le atace.

Prin execepție există încheieri premergătoare care nu sunt supuse niciunei căi de atac. De exemplu:

  • încheierea prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, prin care se încuviinţează recuzarea şi prin care se respinge recuzarea în cazul referitor la admiterea declaraţiei de abţinere şi respingerea cererii de recuzare, indiferent de motivul acesteia, prin aceeaşi încheiere, ca rămasă fără obiect;
  • încheierea privind cererea de suspendare în cazul strămutării;
  • încheierea prin care se admite contestaţia privind tergiversarea procesului şi prin care instanţa ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii;
  • încheierea de admitere a cererii de asigurarea probelor.

Unele încheieri premergătoare pot fi atacate separat de hotărârea de fond. De exemplu:

  • încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară sau o cerere de chemare în judecată a altei persoane, o cerere de chemare în garanţie ori o cerere de arătare a titularului dreptului. Menţionăm că, întrucât cererea de intervenţie voluntară poate fi formulată, în condiţiile legii, şi direct în apel, încheierea prin care instanţa de apel a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară poate fi atacată separat doar cu recurs la instanţa ierarhic superioară;
  • încheierea prin care s-a soluţionat cererea de înfiinţare/ridicare a sechestrului asigurător sau a popririi asigurătorii. În toate cazurile în care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul;
  • încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor.

Pentru unele încheieri premergătoare pronunţate de prima instanţă legea prevede altă cale de atac decât apelul. Constituie asemenea exemple:

  • încheierea prin care prima instanţă a dispus suspendarea judecăţii, care poate fi atacată numai cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară; 
  • când suspendarea a fost dispusă de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă;
  • încheierea prin care s-a dispus obligarea la amendă judiciară sau la despăgubiri, care este supusă reexaminării;
  • încheierea prin care instanţa respinge ca neîntemeiată contestaţia privind tergiversarea procesului, împotriva căreia se poate face numai plângere.

Încheierile prin care se pronunţă o soluţie finală asupra procesului sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. În anumite cazuri, legea prevede că acestea sunt supuse numai apelului:

  • încheierile pronunţate în cadrul procedurii necontencioase judiciare, cu excepţia celor pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt definitive; 
  • încheierea prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării silite.

Partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii.