Raporturile contractuale din domeniul protecţiei consumatorilor îşi au izvorul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în contracte de adeziune. Acestea au devenit în ultimii ani o prezenţă din ce în ce mai des întâlnită în planul relaţiilor contractuale. Încă de la apariţia lor, ca un complement inevitabil al producţiei şi distribuţiei de masă, aceste forme contractuale au fost privite cu circumspecţie.
Produs al revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, contractul cuprinzând (aproape) în întregime clauze preredactate a cunoscut o cvasigeneralizare în societatea de consum a acestui secol. În acest context, odată cu standardizarea producţiei de bunuri şi servicii, din raţiuni de ordin economic şi juridic, s-a impus şi standardizarea clauzelor contractuale în temeiul cărora aceste bunuri şi servicii sunt puse la dispoziţia publicului. Acest fenomen a avut drept rezultat restrângerea substanţială a libertăţii contractuale. Astfel, beneficiind de puterea sa financiară ce îi asigură o poziţie privilegiată, profesionistul poate impune celeilalte părţi din contract, consumatorul, unele clauze pe care nu le supune negocierii. În aceste cazuri, consumatorul poate să accepte ori să refuze încheierea unui contract de adeziune. Această opţiune este iluzorie, datorită poziţiei monopoliste a profesionistului: contractele de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice, prestarea serviciilor de telecomunicaţii etc.
Este clar că existenţa unui raport contractual în cadrul căruia conţinutul contractului este opera exclusivă a voinţei profesionistului implică o prezumţie absolută de inegalitate a părţilor. În acelaşi timp, versatilitatea profesionistului care urmăreşte profitul dă naştere unei prezumţii simple de abuz. De aceea, s-a arătat că, în asemenea contracte există întotdeauna o doză mai mică sau mai mare de injusteţe, datorată inegalităţii părţilor.
În asemenea condiţii, restabilirea echilibrului contractual este o sarcină complexă pentru dreptul modern al contractelor care trebuie să răspundă acestei provocări.
Mult timp s-a considerat că justeţea contractuală provine din raportul de egalitate dintre părţi. S-a mai spus, că nu se poate vorbi de un contract „just“ decât dacă acesta a fost liber acceptat, ceea ce presupune o informare corectă şi, în acelaşi timp, o voinţă liberă.
De regulă părţile nu pot avea acces la această justiţie decât prin intermediari: judecătorul, arbitrul sau o altă autoritate căreia i se atribuie o putere regulatoare.
Eliminarea dintr - un contract a unei clauze care nu a fost negociată cu consumatorul reprezintă o modalitate de conservare a autonomiei de voinţă a consumatorului care nu a putut, cu ocazia încheierii contractului, să opteze între a accepta sau nu o atare stipulaţie.