Darea în plată Legea dării în plată se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată. Legea dării în plată se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. Dispoziţiile legii se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori. Aceste prevederi nu se aplică creditelor acordate prin programul „Prima casă”. Consumatori sunt persoanele fizice definite de OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Prin derogare de la dispoziţiile Codului Civil, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut de lege, părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Contestația creditorului În termen de 10 zile de la data comunicării notificării, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de legea dării în plată.  Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.  Hotărârea instanţei poate fi atacată cu apel , în maximum 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate. Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. În situaţia în care se admite definitiv contestaţia formulată de creditor, acesta poate demara sau relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari.

Contestația creditorului În termen de 10 zile de la data comunicării notificării, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de legea dării în plată.  Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.  Hotărârea instanţei poate fi atacată cu apel , în maximum 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate. Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. În situaţia în care se admite definitiv contestaţia formulată de creditor, acesta poate demara sau relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari.

Achiesarea la hotărârea pronunţată Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. Achiesarea la hotărâre a părţii care a pierdut procesul se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau recursul, împotriva hotărârii respective ori, dacă a formulat deja calea de atac, o retrage. Achiesarea la hotărârea pronunţată poate fi expresă sau tacită, totală sau parţială. Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său, în temeiul unei procuri speciale.  Declaraţia verbală de renunţare la exercitarea căii de atac poate fi făcută de partea prezentă la pronunţarea hotărârii, ulterior pronunţării sau după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă. În  aceste cazuri, se face menţiune despre declaraţia de renunţare într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi de grefier.  După înaintarea dosarului la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, declaraţia de renunţare la calea de atac se poate face în faţa acestei instanţe anterior termenului de judecată sau în şedinţă publică. Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii.  Constituie achiesare tacită faptul că partea care a pierdut procesul execută de bunăvoie hotărârea, prezumându-se că ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.  Nu constituie achiesare tacită faptul că partea nu se opune la executarea silită a hotărârii, executarea în cazul urmăririi de către executorul judecătoresc, executarea sub ameninţarea penalităţilor, lăsarea trecerii termenului fără a exercita calea de atac.  Achiesarea este totală, atunci când priveşte hotărârea în întregul ei, şi parţială, dacă priveşte numai o parte dintre soluţiile cuprinse în dispozitivul hotărârii respective. Atunci când este pură şi simplă, achiesarea la hotărârea pronunţată nu presupune acordul părţii adverse pentru a produce efecte juridice. Achiesarea la hotărârea pronunţată poate fi şi condiţionată. când nu produce efecte decât dacă este acceptată în mod expres de partea adversă, care poate să îşi manifeste voinţa fie printr-un înscris autentic, fie verbal în faţa preşedintelui de complet, a preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, personal sau prin mandatar cu procură specială.

Achiesarea la hotărârea pronunţată Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. Achiesarea la hotărâre a părţii care a pierdut procesul se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau recursul, împotriva hotărârii respective ori, dacă a formulat deja calea de atac, o retrage. Achiesarea la hotărârea pronunţată poate fi expresă sau tacită, totală sau parţială. Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său, în temeiul unei procuri speciale.  Declaraţia verbală de renunţare la exercitarea căii de atac poate fi făcută de partea prezentă la pronunţarea hotărârii, ulterior pronunţării sau după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă. În  aceste cazuri, se face menţiune despre declaraţia de renunţare într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi de grefier.  După înaintarea dosarului la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, declaraţia de renunţare la calea de atac se poate face în faţa acestei instanţe anterior termenului de judecată sau în şedinţă publică. Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii.  Constituie achiesare tacită faptul că partea care a pierdut procesul execută de bunăvoie hotărârea, prezumându-se că ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.  Nu constituie achiesare tacită faptul că partea nu se opune la executarea silită a hotărârii, executarea în cazul urmăririi de către executorul judecătoresc, executarea sub ameninţarea penalităţilor, lăsarea trecerii termenului fără a exercita calea de atac.  Achiesarea este totală, atunci când priveşte hotărârea în întregul ei, şi parţială, dacă priveşte numai o parte dintre soluţiile cuprinse în dispozitivul hotărârii respective. Atunci când este pură şi simplă, achiesarea la hotărârea pronunţată nu presupune acordul părţii adverse pentru a produce efecte juridice. Achiesarea la hotărârea pronunţată poate fi şi condiţionată. când nu produce efecte decât dacă este acceptată în mod expres de partea adversă, care poate să îşi manifeste voinţa fie printr-un înscris autentic, fie verbal în faţa preşedintelui de complet, a preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, personal sau prin mandatar cu procură specială.

Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor Părțile au posibilitatea de a efectua acte procesuale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective (pretenţiile) supuse judecăţii sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaşte sau realiza aceste drepturi în timpul procesului.  Părţile trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu deplină. În cazul celor lipsiți de capacitate procesuală de exerciţiu sau cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, trebuie să existe încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă sau a organului administrativ competent.  Cu toate acestea, actele procesuale de dispoziţie făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Totodată, cei care introduc acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus singur nu pot renunţa la judecarea ei. Dacă actul procesual de dispoziţie urmează a se face prin reprezentant convenţional , acesta are nevoie de o procură specială, procura ad litem nefiind suficientă.  Avocatul care reprezintă şi asistă partea nu trebuie să înfăţişeze o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică este prevăzut dreptul de a efectua acte procesuale de dispoziţie sau un anume asemenea act . Asemenea acte procesuale de dispoziţie ale părţilor sunt: desistarea (renunţarea reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară . Desistarea reclamantului se poate prezenta sub două forme: renunţarea la judecată renunţarea la dreptul subiectiv pretins Achiesarea se poate prezenta sub două forme: achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată

Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor Părțile au posibilitatea de a efectua acte procesuale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective (pretenţiile) supuse judecăţii sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaşte sau realiza aceste drepturi în timpul procesului.  Părţile trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu deplină. În cazul celor lipsiți de capacitate procesuală de exerciţiu sau cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, trebuie să existe încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă sau a organului administrativ competent.  Cu toate acestea, actele procesuale de dispoziţie făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Totodată, cei care introduc acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus singur nu pot renunţa la judecarea ei. Dacă actul procesual de dispoziţie urmează a se face prin reprezentant convenţional , acesta are nevoie de o procură specială, procura ad litem nefiind suficientă.  Avocatul care reprezintă şi asistă partea nu trebuie să înfăţişeze o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică este prevăzut dreptul de a efectua acte procesuale de dispoziţie sau un anume asemenea act . Asemenea acte procesuale de dispoziţie ale părţilor sunt: desistarea (renunţarea reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară . Desistarea reclamantului se poate prezenta sub două forme: renunţarea la judecată renunţarea la dreptul subiectiv pretins Achiesarea se poate prezenta sub două forme: achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată

Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului este un act de dispoziţie, deoarece pârâtul renunţă la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a se apăra. Achiesarea pârâtului poate fi parţială sau totală. Recunoaşterea totală a pretenţiilor reclamantului de către pârât se poate face numai pe calea unei mărturisiri pure şi simple. Mărturisirea calificată şi mărturisirea complexă nu pot fi considerate ca achiesare, deoarece, în ambele cazuri, în fapt, pârâtul nu recunoaşte pretenţiile reclamantului. Recunoaşterea pretenţiilor reclamantului (mărturisirea) poate fi atât judiciară sau extrajudiciară . Poate fi făcută atât verbal în faţa instanţei, cât şi în scris, prin înscris sub semnătură privată sau autentic. Atunci când pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii. Dacă recunoaşterea este parţială , judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute. Instanţa va pronunţa, în acelaşi dosar, o a doua hotărâre asupra acestora.  În cazul în care recunoaşterea pretenţiilor reclamantului are loc în faţa instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată, în tot sau în parte, în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii de chemare în judecată. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului poate avea loc oricând înainte de închiderea dezbaterilor, atât în faţa primei instanţe, cât şi a celei de apel. Atunci când achiesarea intervine la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi dacă pârâtul nu fusese pus în întârziere anterior pornirii procesului sau nu era de drept în întârziere, el nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Hotărârea pronunţată în baza recunoaşterii pârâtului poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa ierarhic superioară. Totodată, această hotărâre este susceptibilă de exercitarea celorlalte căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare şi revizuirea). Aceste hotărâri sunt executorii de drept. Achiesarea se poate produce şi cu privire la cererea reconvenţională sau la oricare altă cerere incidentală care are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată.

Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului este un act de dispoziţie, deoarece pârâtul renunţă la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a se apăra. Achiesarea pârâtului poate fi parţială sau totală. Recunoaşterea totală a pretenţiilor reclamantului de către pârât se poate face numai pe calea unei mărturisiri pure şi simple. Mărturisirea calificată şi mărturisirea complexă nu pot fi considerate ca achiesare, deoarece, în ambele cazuri, în fapt, pârâtul nu recunoaşte pretenţiile reclamantului. Recunoaşterea pretenţiilor reclamantului (mărturisirea) poate fi atât judiciară sau extrajudiciară . Poate fi făcută atât verbal în faţa instanţei, cât şi în scris, prin înscris sub semnătură privată sau autentic. Atunci când pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii. Dacă recunoaşterea este parţială , judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute. Instanţa va pronunţa, în acelaşi dosar, o a doua hotărâre asupra acestora.  În cazul în care recunoaşterea pretenţiilor reclamantului are loc în faţa instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată, în tot sau în parte, în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii de chemare în judecată. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului poate avea loc oricând înainte de închiderea dezbaterilor, atât în faţa primei instanţe, cât şi a celei de apel. Atunci când achiesarea intervine la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi dacă pârâtul nu fusese pus în întârziere anterior pornirii procesului sau nu era de drept în întârziere, el nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Hotărârea pronunţată în baza recunoaşterii pârâtului poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa ierarhic superioară. Totodată, această hotărâre este susceptibilă de exercitarea celorlalte căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare şi revizuirea). Aceste hotărâri sunt executorii de drept. Achiesarea se poate produce şi cu privire la cererea reconvenţională sau la oricare altă cerere incidentală care are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată.

Renunţarea la dreptul subiectiv pretins Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului, indiferent de momentul la care intervine renunţarea la drept. În acest caz nu mai există riscul pentru pârât de a fi chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renunţat. Reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, deci să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi să fie vorba de un drept cu privire la care se poate dispune (tranzacționa). Renunţarea la dreptul subiectiv se poate face oricând în cursul judecăţii, fie în faţa primei instanţe, fie în căile de atac, inclusiv în cele extraordinare. Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic . Dacă renunţarea la dreptul subiectiv se produce în cursul cercetării procesului în faţa primei instanţe, instanţa pronunţă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va dispune asupra cheltuielilor de judecată. Când renunţarea intervine în instanţa de apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa procedează, fie la anularea, în tot sau în parte, în măsura renunţării, a hotărârii primei instanţe, fie la anularea hotărârilor pronunţate în cauză, şi va respinge cererea în fond şi va dispune asupra cheltuielilor de judecată. Hotărârea este supusă recursului, care se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţarea la dreptul pretins, iar în ipoteza în care renunţarea are loc în faţa unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători. Hotărârea prin care se ia act de renunţarea la dreptul pretins este supusă recursului, inclusiv atunci când se renunţă la drept în faţa instanţei de recurs.  Renunţarea reclamantului la dreptul invocat nu are niciun efect asupra cererii de intervenţie principală, a cererii reconvenţionale sau a cererii conexe .   Este inopozabilă renunţarea la dreptul pretins a unuia dintre reclamanţi faţă de ceilalţi reclamanți. Renunţarea la drept produce efecte numai faţă de părţile în privinţa cărora a fost făcută.