Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie contencios administrativ și fiscal Potrivit minutei deciziei nr. 12, dosar nr. 479/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: 25 mai 2015 Potrivit minutei deciziei nr. 12, dosar nr. 479/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “În condiţiile Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept În Materie Contencios Administrativ Și Fiscal Potrivit minutei deciziei nr. 10, dosar nr. 427/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 11 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: 11 mai 2015 Potrivit minutei deciziei nr. 10, dosar nr. 427/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 11 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “Dispoziţiile art.23 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept În Materie Contencios Administrativ Și Fiscal Potrivit minutei deciziei nr. 10, dosar nr. 427/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 11 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: 11 mai 2015 Potrivit minutei deciziei nr. 10, dosar nr. 427/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 11 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “Dispoziţiile art.23 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Cerere vădit nefondată Chiar dacă o cerere este compatibilă cu Convenţia şi toate condiţiile formale de admisibilitate au fost îndeplinite, Curtea poate, totuşi, să o declare inadmisibilă pentru motive ce ţin de examinarea fondului. Printre aceste motive, ipoteza cea mai des întâlnită este respingerea cererii pentru lipsa vădită de fundament. Este „vădit nefondată” orice cerere care, în urma unei examinări preliminare a conţinutului său material, nu indică nicio încălcare a drepturilor garantate de Convenţie, astfel încât aceasta să poată fi declarată inadmisibilă din start, fără a trece la stadiul formal al examinării fondului cauzei. Pentru a stabili o lipsă vădită de fundament, Curtea are uneori nevoie să obţină observaţii din partea părţilor şi să recurgă la un raţionament lung şi minuţios în decizia sa, nu schimbă nimic din caracterul „vădit” nefondat al cererii. Majoritatea absolută a cererilor vădit nefondate sunt declarate inadmisibile de plano de către un judecător unic sau de un comitet format din trei judecători. Cu toate acestea, anumite cereri de acest tip sunt examinate de camere sau chiar de Marea Cameră. O cerere „vădit nefondată” poate fi în ansamblu sau numai un capăt de cerere. Astfel, o parte a cererii poate fi respinsă ca fiind de competenţa unei alte instanţe, în timp ce restul cererii poate fi declarat admisibil şi poate duce chiar la constatarea încălcării Convenţiei. Capetele de cerere vădit nefondate pot fi grupate în patru categorii distincte: capete de cerere tip „instanţă de gradul patru de jurisdicţie”, capete de cerere cu privire la care există o lipsă aparentă sau evidentă de încălcare, capete de cerere nesusţinute şi, în sfârşit, capete de cerere confuze şi fanteziste.
Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept În Materie Penală Potrivit minutei deciziei nr. 13, dosar nr. 878/1/2015/HP/P pronunțată în ședinţa publică din data de 6 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “în aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, 6 mai 2015 Potrivit minutei deciziei nr. 13, dosar nr. 878/1/2015/HP/P pronunțată în ședinţa publică din data de 6 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “în aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, conform Deciziei nr.265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art.41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art.15 alin. (2) din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal raportat la art.83 alin. (1) din Codul penal anterior.” Aceasta este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie contencios administrativ și fiscal Potrivit minutei deciziei nr. 12, dosar nr. 479/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: 25 mai 2015 Potrivit minutei deciziei nr. 12, dosar nr. 479/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “În condiţiile Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept În Materie Penală Potrivit minutei deciziei nr. 12, dosar nr. 857/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 6 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: 6 mai 2015 Potrivit minutei deciziei nr. 12, dosar nr. 857/1/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 6 mai 2015, ÎCCJ a stabilit că: “în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.” Aceasta este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Noţiunea de “bun” Articolul 1 din Protocolul nr. 1 – Protecţia proprietăţii “1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale…” Un reclamant nu poate pretinde existenţa unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. O “speranţă” este „legitimă” dacă aceasta este bazată fie pe o prevedere legală, fie pe un act juridic cu privire la interesul patrimonial respectiv. Noţiunea de „bunuri” nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale. Anumite drepturi şi dobânzi care reprezintă active pot fi considerate „drepturi de proprietate” şi, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii. Bunuri actuale Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică doar bunurilor actuale. Acesta nu garantează dreptul de a dobândi bunuri. O persoană care denunţă o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale trebuie să demonstreze existenţa unui astfel de drept. Creanţe O creanţă nu poate fi considerată „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de jurisprudenţa constantă a instanţelor. O creanţă recunoscută printr-o hotărâre judecătorească reprezintă un „bun” dacă este suficient de determinată pentru a fi exigibilă. Nu există o „speranţă legitimă” protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există controverse cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dreptului intern şi când argumentele prezentate de reclamant în această privinţă sunt respinse definitiv de instanţele naţionale. Restituirea bunurilor Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislaţiilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de alegere a condiţiilor în care acceptă să restituie un drept de proprietate persoanelor deposedate. Statele contractante dispun de o marjă amplă de apreciere privind oportunitatea de a exclude anumite categorii de foşti proprietari de la un astfel de drept de restituire. Acolo unde categorii de proprietari sunt astfel excluse, o cerere de restituire din partea unei persoane care face parte din una dintre aceste categorii nu poate oferi baza unei „speranţe legitime” care să impună protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Dacă după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o astfel de legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile de restituire. Venituri viitoare Veniturile viitoare nu reprezintă „bunuri” decât atunci când au fost obţinute sau când există o creanţă care poate fi apărată în justiţie. Clientela Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică profesiilor liberale şi clienţilor acestora, deoarece este vorba de entităţi cu o anumită valoare. Având caracteristicile unui drept privat, acestea se analizează ca o valoare patrimonială. Licenţele de desfăşurare a unei activităţi comerciale O licenţă pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale reprezintă un bun; retragerea acesteia se analizează ca o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor. Proprietatea intelectuală Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică proprietăţii intelectuale ca atare și cererilor de înregistrare a unei mărci. Acţiunile Acţiunile care au valoare economică pot fi considerate bunuri. Prestaţiile de securitate socială Dacă un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede acordarea automată a unei prestaţii sociale – fie că acordarea acestei prestaţii depinde sau nu de plata prealabilă a contribuţiilor – respectiva legislaţie trebuie considerată ca dând naştere unui interes patrimonial care intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Noţiunea de “bun” Articolul 1 din Protocolul nr. 1 – Protecţia proprietăţii “1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale…” Un reclamant nu poate pretinde existenţa unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. O “speranţă” este „legitimă” dacă aceasta este bazată fie pe o prevedere legală, fie pe un act juridic cu privire la interesul patrimonial respectiv. Noţiunea de „bunuri” nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale. Anumite drepturi şi dobânzi care reprezintă active pot fi considerate „drepturi de proprietate” şi, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii. Bunuri actuale Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică doar bunurilor actuale. Acesta nu garantează dreptul de a dobândi bunuri. O persoană care denunţă o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale trebuie să demonstreze existenţa unui astfel de drept. Creanţe O creanţă nu poate fi considerată „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de jurisprudenţa constantă a instanţelor. O creanţă recunoscută printr-o hotărâre judecătorească reprezintă un „bun” dacă este suficient de determinată pentru a fi exigibilă. Nu există o „speranţă legitimă” protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există controverse cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dreptului intern şi când argumentele prezentate de reclamant în această privinţă sunt respinse definitiv de instanţele naţionale. Restituirea bunurilor Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislaţiilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de alegere a condiţiilor în care acceptă să restituie un drept de proprietate persoanelor deposedate. Statele contractante dispun de o marjă amplă de apreciere privind oportunitatea de a exclude anumite categorii de foşti proprietari de la un astfel de drept de restituire. Acolo unde categorii de proprietari sunt astfel excluse, o cerere de restituire din partea unei persoane care face parte din una dintre aceste categorii nu poate oferi baza unei „speranţe legitime” care să impună protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Dacă după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o astfel de legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile de restituire. Venituri viitoare Veniturile viitoare nu reprezintă „bunuri” decât atunci când au fost obţinute sau când există o creanţă care poate fi apărată în justiţie. Clientela Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică profesiilor liberale şi clienţilor acestora, deoarece este vorba de entităţi cu o anumită valoare. Având caracteristicile unui drept privat, acestea se analizează ca o valoare patrimonială. Licenţele de desfăşurare a unei activităţi comerciale O licenţă pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale reprezintă un bun; retragerea acesteia se analizează ca o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor. Proprietatea intelectuală Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică proprietăţii intelectuale ca atare și cererilor de înregistrare a unei mărci. Acţiunile Acţiunile care au valoare economică pot fi considerate bunuri. Prestaţiile de securitate socială Dacă un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede acordarea automată a unei prestaţii sociale – fie că acordarea acestei prestaţii depinde sau nu de plata prealabilă a contribuţiilor – respectiva legislaţie trebuie considerată ca dând naştere unui interes patrimonial care intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Cerere vădit nefondată Chiar dacă o cerere este compatibilă cu Convenţia şi toate condiţiile formale de admisibilitate au fost îndeplinite, Curtea poate, totuşi, să o declare inadmisibilă pentru motive ce ţin de examinarea fondului. Printre aceste motive, ipoteza cea mai des întâlnită este respingerea cererii pentru lipsa vădită de fundament. Este „vădit nefondată” orice cerere care, în urma unei examinări preliminare a conţinutului său material, nu indică nicio încălcare a drepturilor garantate de Convenţie, astfel încât aceasta să poată fi declarată inadmisibilă din start, fără a trece la stadiul formal al examinării fondului cauzei. Pentru a stabili o lipsă vădită de fundament, Curtea are uneori nevoie să obţină observaţii din partea părţilor şi să recurgă la un raţionament lung şi minuţios în decizia sa, nu schimbă nimic din caracterul „vădit” nefondat al cererii. Majoritatea absolută a cererilor vădit nefondate sunt declarate inadmisibile de plano de către un judecător unic sau de un comitet format din trei judecători. Cu toate acestea, anumite cereri de acest tip sunt examinate de camere sau chiar de Marea Cameră. O cerere „vădit nefondată” poate fi în ansamblu sau numai un capăt de cerere. Astfel, o parte a cererii poate fi respinsă ca fiind de competenţa unei alte instanţe, în timp ce restul cererii poate fi declarat admisibil şi poate duce chiar la constatarea încălcării Convenţiei. Capetele de cerere vădit nefondate pot fi grupate în patru categorii distincte: capete de cerere tip „instanţă de gradul patru de jurisdicţie”, capete de cerere cu privire la care există o lipsă aparentă sau evidentă de încălcare, capete de cerere nesusţinute şi, în sfârşit, capete de cerere confuze şi fanteziste.
