Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață Persoana condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberată condiționat dacă sunt îndeplinite condițiile:   persoana condamnată să fi executat efectiv cel puțin 20 de ani de închisoare persoana condamnată să fi avut o conduită bună pe întreaga durată a executării persoana condamnată să-și fi îndeplinit obligațiile civile rezultate din hotărârea de condamnare instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a reintegrat și s-a îndreptat. Instanța, prin motivarea hotărârii, trebuie să arate pericolele la care se expune persoana care urmează să fie liberată condiționat, în situația în care ar mai comite alte infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere și obligațiile pe care i le va impune. Perioada liberării condiționate se numește termen de supraveghere. În cazul detențiunii de pe viață este de 10 ani. Măsurile de supraveghere pe care le va impune instanța persoanei condamnate sunt: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anune, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare care depășete 5 zile, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenă. Obligațiile pe care i le poate impune instanța sunt: să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, să nu părăsească teritoriul României, să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instană, să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite vehicule stabilite de instană, să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață Persoana condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberată condiționat dacă sunt îndeplinite condițiile:   persoana condamnată să fi executat efectiv cel puțin 20 de ani de închisoare persoana condamnată să fi avut o conduită bună pe întreaga durată a executării persoana condamnată să-și fi îndeplinit obligațiile civile rezultate din hotărârea de condamnare instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a reintegrat și s-a îndreptat. Instanța, prin motivarea hotărârii, trebuie să arate pericolele la care se expune persoana care urmează să fie liberată condiționat, în situația în care ar mai comite alte infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere și obligațiile pe care i le va impune. Perioada liberării condiționate se numește termen de supraveghere. În cazul detențiunii de pe viață este de 10 ani. Măsurile de supraveghere pe care le va impune instanța persoanei condamnate sunt: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anune, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare care depășete 5 zile, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenă. Obligațiile pe care i le poate impune instanța sunt: să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, să nu părăsească teritoriul României, să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instană, să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite vehicule stabilite de instană, să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Obligarea la tratament medical Se dispune printr-o hotărâre. O copie de pe dispozitivul hotărârii şi de pe raportul de expertiză medico-legal se comunică Direcţiei Sanitare Judeţene din raza teritorială unde locuieşte persoana faţă de care s-a dispus măsura. Direcţia Sanitară Judeţeană va comunica persoanei avizate unitatea sanitară unde va trebui să efectueze tratamentul medical, precum şi instanţei de executare. Instanţa de executare va comunica persoanei în cauză că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară aleasă de Direcţia Sanitară Judeţeană, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a acestei obligaţii se va dispune internarea medicală. Dacă obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viată sau vizează o persoană deţinută în altă cauză sau arestată preventive, comunicarea copiei de pe hotărâre se va face administraţiei locului de deţinere. Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului este obligat să comunice instanţei de executare sau instanţei din a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, următoarele 4 elemente: dacă persoana s-a prezentat la tratament dacă persoana se sustrage de la efectuarea tratamentului dacă măsura nu este sau nu mai este necesară sau se indică urmarea altui tip de tratament; dacă starea făptuitorului este atât de gravă încât se impune internarea medicală În ultimele două cazuri, instanţa de executare sau instanţa din a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea sanitară dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei în cauză. În acest caz persoana are dreptul să solicite să fie examinată şi de un medic de specialitate propus de ea care va alcătui anumite concluzii relative la starea de sănătate a făptuitorului, concluzii ce le va înainta instanţei. După primirea raportului medico-legal şi a concluziilor medicului de specialitate instanţa poate solicita exprimarea în faţa ei în şedinţă publică a opiniei expertului şi a medicului de specialitate. Instanţa poate pronunţa fie încetarea măsurii obligării la tratament, fie dispune internarea medicală.

Obligarea la tratament medical Se dispune printr-o hotărâre. O copie de pe dispozitivul hotărârii şi de pe raportul de expertiză medico-legal se comunică Direcţiei Sanitare Judeţene din raza teritorială unde locuieşte persoana faţă de care s-a dispus măsura. Direcţia Sanitară Judeţeană va comunica persoanei avizate unitatea sanitară unde va trebui să efectueze tratamentul medical, precum şi instanţei de executare. Instanţa de executare va comunica persoanei în cauză că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară aleasă de Direcţia Sanitară Judeţeană, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a acestei obligaţii se va dispune internarea medicală. Dacă obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viată sau vizează o persoană deţinută în altă cauză sau arestată preventive, comunicarea copiei de pe hotărâre se va face administraţiei locului de deţinere. Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului este obligat să comunice instanţei de executare sau instanţei din a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, următoarele 4 elemente: dacă persoana s-a prezentat la tratament dacă persoana se sustrage de la efectuarea tratamentului dacă măsura nu este sau nu mai este necesară sau se indică urmarea altui tip de tratament; dacă starea făptuitorului este atât de gravă încât se impune internarea medicală În ultimele două cazuri, instanţa de executare sau instanţa din a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea sanitară dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei în cauză. În acest caz persoana are dreptul să solicite să fie examinată şi de un medic de specialitate propus de ea care va alcătui anumite concluzii relative la starea de sănătate a făptuitorului, concluzii ce le va înainta instanţei. După primirea raportului medico-legal şi a concluziilor medicului de specialitate instanţa poate solicita exprimarea în faţa ei în şedinţă publică a opiniei expertului şi a medicului de specialitate. Instanţa poate pronunţa fie încetarea măsurii obligării la tratament, fie dispune internarea medicală.

Excepții legate de competența Curții Excepţiile preliminare sunt argumentele trimise de guvernul în cauză în sprijinul solicitării sale de ne-examinare a cererii pe fond. Compatibilitatea unei cereri cu dispoziţiile Convenţiei presupune ca aceasta să intre in domeniul ei de aplicaţie. Art. 1 al Convenției dispune că statele contractante se obligă să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite de aceasta. Interpretarea acestui text este de natură să conducă la evidenţierea criteriilor de compatibilitate a unei cereri adresate instanţei europene cu prevederile Convenţiei. În primul rand, obligaţia de respectare a drepturilor şi libertăţilor garantate revine statelor contractante, „beneficiarii” ei fiind persoanele aflate sub jurisdicţia lor. Cererea trebuie să emane de la o asemenea persoană şi să fie indreptată impotriva unui stat contractant, adică cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, in privinţa ambelor „părţi” ale procesului ce se va derula in faţa Curții. În al doilea rand, persoanele cărora li se garantează drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie trebuie să se afle sub jurisdicţia statelor contractante. Titularii drepturilor în discuţie trebuie să se găsească într-un loc unde se exercită jurisdicţia unui stat contractant, loc în care s-a produs eventuala încălcare a acestor drepturi, adică cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione loci cu dispoziţiile Convenţiei. În al treilea rand, obligaţia asumată de statele contractante priveşte numai drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie. Reclamantul poate invoca în faţa instanţei europene exclusiv incălcarea lor, ceea ce înseamnă că cererea sa trebuie să fie compatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.   În sfarşit, răspunderea statelor pentru încălcarea unor angajamente internaţionale nu poate fi angajată decât pentru fapte care s-au produs după asumarea lor, adică trebuie să fie vorba despre încălcări ale prevederilor Convenţiei săvârşite după intrarea ei în vigoare pentru statul în cauză. Altfel spus, cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei.

Excepții legate de competența Curții Excepţiile preliminare sunt argumentele trimise de guvernul în cauză în sprijinul solicitării sale de ne-examinare a cererii pe fond. Compatibilitatea unei cereri cu dispoziţiile Convenţiei presupune ca aceasta să intre in domeniul ei de aplicaţie. Art. 1 al Convenției dispune că statele contractante se obligă să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite de aceasta. Interpretarea acestui text este de natură să conducă la evidenţierea criteriilor de compatibilitate a unei cereri adresate instanţei europene cu prevederile Convenţiei. În primul rand, obligaţia de respectare a drepturilor şi libertăţilor garantate revine statelor contractante, „beneficiarii” ei fiind persoanele aflate sub jurisdicţia lor. Cererea trebuie să emane de la o asemenea persoană şi să fie indreptată impotriva unui stat contractant, adică cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, in privinţa ambelor „părţi” ale procesului ce se va derula in faţa Curții. În al doilea rand, persoanele cărora li se garantează drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie trebuie să se afle sub jurisdicţia statelor contractante. Titularii drepturilor în discuţie trebuie să se găsească într-un loc unde se exercită jurisdicţia unui stat contractant, loc în care s-a produs eventuala încălcare a acestor drepturi, adică cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione loci cu dispoziţiile Convenţiei. În al treilea rand, obligaţia asumată de statele contractante priveşte numai drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie. Reclamantul poate invoca în faţa instanţei europene exclusiv incălcarea lor, ceea ce înseamnă că cererea sa trebuie să fie compatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.   În sfarşit, răspunderea statelor pentru încălcarea unor angajamente internaţionale nu poate fi angajată decât pentru fapte care s-au produs după asumarea lor, adică trebuie să fie vorba despre încălcări ale prevederilor Convenţiei săvârşite după intrarea ei în vigoare pentru statul în cauză. Altfel spus, cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei.

Plângerea contravenţională  Plângerea contravenţională este actul procesual prin care se atacă la judecătorie procesul-verbal de constatare a contravenţiilor. Plângerea contravenţională trebuie formulată în termen de 15 zile de la data când s-a luat la cunoştinţă de încheierea actului constatator. Aceasta are loc prin înmânarea unei copii de pe procesul-verbal, cu ocazia întocmirii lui, sau prin comunicarea prin poştă. În afară de contravenient, pot formula plângere contravenţională persoana vătămată şi cel căruia i-au fost confiscate bunurile. Persoana vătămată şi cel căruia i-au fost confiscate bunurile pot formula plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, respectiv referitor la măsura confiscării. De regulă, formularea plângerii duce la suspendarea executării procesului-verbal de constatare a contravenţiilor. În cazul plângerii părţii vătămate sau celei căreia îi aparţin bunurile confiscate, suspendarea operează numai în privinţa despăgubirii sau confiscării. Soluţiile posibile date de judecătorie sunt de respingere a plângerii contravenţionale când constată că procesul-verbal de contravenţie este temeinic şi legal sau de admitere a plângerii contravenţionale în tot sau în parte. În caz de anulare a procesului-verbal, petentul este exonerat de raspundere, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie celor în drept. Dacă aceste bunuri au fost valorificate, instanţa va dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor. În situaţia admiterii în parte a plângerii, se poate reduce amenda sau se poate înlocui o sanctiune cu alta (de exemplu, amenda cu avertismentul), făcându-se o nouă individualizare a sancţiunii. Împotriva hotărârii judecătoriei pot declara apel oricare dintre părţi (contravenientul, partea vătămată, organul care a aplicat sancţiunea, persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate). Procesul-verbal neatacat în termenul de 15 zile de la comunicare precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate, putând fi executat de îndată.

Plângerea contravenţională  Plângerea contravenţională este actul procesual prin care se atacă la judecătorie procesul-verbal de constatare a contravenţiilor. Plângerea contravenţională trebuie formulată în termen de 15 zile de la data când s-a luat la cunoştinţă de încheierea actului constatator. Aceasta are loc prin înmânarea unei copii de pe procesul-verbal, cu ocazia întocmirii lui, sau prin comunicarea prin poştă. În afară de contravenient, pot formula plângere contravenţională persoana vătămată şi cel căruia i-au fost confiscate bunurile. Persoana vătămată şi cel căruia i-au fost confiscate bunurile pot formula plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, respectiv referitor la măsura confiscării. De regulă, formularea plângerii duce la suspendarea executării procesului-verbal de constatare a contravenţiilor. În cazul plângerii părţii vătămate sau celei căreia îi aparţin bunurile confiscate, suspendarea operează numai în privinţa despăgubirii sau confiscării. Soluţiile posibile date de judecătorie sunt de respingere a plângerii contravenţionale când constată că procesul-verbal de contravenţie este temeinic şi legal sau de admitere a plângerii contravenţionale în tot sau în parte. În caz de anulare a procesului-verbal, petentul este exonerat de raspundere, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie celor în drept. Dacă aceste bunuri au fost valorificate, instanţa va dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor. În situaţia admiterii în parte a plângerii, se poate reduce amenda sau se poate înlocui o sanctiune cu alta (de exemplu, amenda cu avertismentul), făcându-se o nouă individualizare a sancţiunii. Împotriva hotărârii judecătoriei pot declara apel oricare dintre părţi (contravenientul, partea vătămată, organul care a aplicat sancţiunea, persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate). Procesul-verbal neatacat în termenul de 15 zile de la comunicare precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate, putând fi executat de îndată.

Ordinea de urmărire a bunurilor debitorului Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor de executare. Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.  Această garanţie se întinde asupra tuturor bunurilor urmăribile existente în patrimoniul debitorului la momentul când creditorul începe executarea silită, oricare ar fi fost situaţia averii debitorului atunci când s-a născut dreptul de creanţă şi orice schimbări s-ar fi produs între timp în averea acestuia.  Urmărirea silită se extinde şi asupra bunurilor care intră în patrimoniul debitorului ulterior datei naşterii creanţei. În anumite cazuri, legea impune creditorului să procedeze la urmărirea bunurilor din patrimoniul debitorului într-o anumită ordine. Aceste limitări ale dreptului creditorului de a urmări simultan sau succesiv orice bunuri din patrimoniul debitorului sunt reprezentate de cazurile în care legea, pe de o parte, instituie obligativitatea parcurgerii întâi a urmăririi silite mobiliare şi a apoi a celei imobiliare, iar, pe de altă parte, stabileşte o ordine de urmărire între bunurile imobile ale debitorului sau între anumite diviziuni ale patrimoniului debitorului. Executarea silită indirectă imobiliară nu poate fi declanşată înaintea celei mobiliare atunci când se urmăreşte: realizarea unor creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei.   În acest caz, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar care nu pot fi valorificate.  Refuzul nejustificat al debitorului de a furniza executorului judecătoresc informaţiile, lămuririle şi dovezile necesare, precum şi furnizarea cu rea-credlnţă de informaţii incomplete în legătură cu existenţa şi valoarea unor bunuri mobile ori a unor venituri de natură a fi valorificate în vederea acoperirii integrale a creanţei permit declanşarea urmăririi silite imobiliare, chiar dacă valoarea creanţei nu depăşeşte 10.000 lei. patrimoniul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească .  Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească nu poate fi urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale. Dacă imobilul se află în proprietatea comună a minorului sau a persoanei puse sub interdicţie judecătorească şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, iar obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună tuturor coproprietarilor, atunci urmărirea imobilului comun nu este condiţionată de urmărirea prealabilă a bunurilor mobile ale incapabilului. Legea impune o anumită ordine de urmărire în următoarele situații:   creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la vânzare silită a bunurilor neipotecate ale debitorului său decât în cazul în care urmărirea silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestularea creditorului ipotecar în limita sumelor totale datorate Creditorul ipotecar şi debitorul au şi posibilitatea de a conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate.  O asemenea convenţie are ca efect insesizabilitatea, pentru creditorul ipotecar respectiv, a bunului sau bunurilor care fac obiectul ei. creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului debitorului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale .  Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Invocarea acestor incidente poate fi făcută de partea interesată pe calea contestaţiei la executare.

Ordinea de urmărire a bunurilor debitorului Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor de executare. Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.  Această garanţie se întinde asupra tuturor bunurilor urmăribile existente în patrimoniul debitorului la momentul când creditorul începe executarea silită, oricare ar fi fost situaţia averii debitorului atunci când s-a născut dreptul de creanţă şi orice schimbări s-ar fi produs între timp în averea acestuia.  Urmărirea silită se extinde şi asupra bunurilor care intră în patrimoniul debitorului ulterior datei naşterii creanţei. În anumite cazuri, legea impune creditorului să procedeze la urmărirea bunurilor din patrimoniul debitorului într-o anumită ordine. Aceste limitări ale dreptului creditorului de a urmări simultan sau succesiv orice bunuri din patrimoniul debitorului sunt reprezentate de cazurile în care legea, pe de o parte, instituie obligativitatea parcurgerii întâi a urmăririi silite mobiliare şi a apoi a celei imobiliare, iar, pe de altă parte, stabileşte o ordine de urmărire între bunurile imobile ale debitorului sau între anumite diviziuni ale patrimoniului debitorului. Executarea silită indirectă imobiliară nu poate fi declanşată înaintea celei mobiliare atunci când se urmăreşte: realizarea unor creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei.   În acest caz, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar care nu pot fi valorificate.  Refuzul nejustificat al debitorului de a furniza executorului judecătoresc informaţiile, lămuririle şi dovezile necesare, precum şi furnizarea cu rea-credlnţă de informaţii incomplete în legătură cu existenţa şi valoarea unor bunuri mobile ori a unor venituri de natură a fi valorificate în vederea acoperirii integrale a creanţei permit declanşarea urmăririi silite imobiliare, chiar dacă valoarea creanţei nu depăşeşte 10.000 lei. patrimoniul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească .  Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească nu poate fi urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale. Dacă imobilul se află în proprietatea comună a minorului sau a persoanei puse sub interdicţie judecătorească şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, iar obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună tuturor coproprietarilor, atunci urmărirea imobilului comun nu este condiţionată de urmărirea prealabilă a bunurilor mobile ale incapabilului. Legea impune o anumită ordine de urmărire în următoarele situații:   creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la vânzare silită a bunurilor neipotecate ale debitorului său decât în cazul în care urmărirea silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestularea creditorului ipotecar în limita sumelor totale datorate Creditorul ipotecar şi debitorul au şi posibilitatea de a conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate.  O asemenea convenţie are ca efect insesizabilitatea, pentru creditorul ipotecar respectiv, a bunului sau bunurilor care fac obiectul ei. creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului debitorului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale .  Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Invocarea acestor incidente poate fi făcută de partea interesată pe calea contestaţiei la executare.