Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor La infiintare, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor era o parte a Comisiei Naţionale pentru Standarde, Metrologie şi Calitate. În 1992 Comisia se reorganizează în organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, respectiv Institutul Român de Standardizare, Biroul Român de Metrologie Legală şi Oficiul pentruProtecţia Consumatorilor. Instituţia actionează pentru realizarea strategiei politicii şi a obiectivelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, precum şi al intereselor legitime ale acestora. În acea perioadă, activităţile de bază ale Oficiului erau supravegherea pieţei şi ceade rezolvare a reclamaţiilor venite de la consumatori. În 2001 este înfiinţată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. În toate actele normative în vigoare s-a înlocuit denumirea de Oficiu pentru Protecţia Consumatorilor cu Autoritate Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Autoritatea coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este instituţie publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri. Autoritatea are fixate prin actul de funcţionare o serie de obiective specifice: crearea unui cadru legislativ naţional în domeniul protecţiei consumatorilor compatibil cu cel din Uniunea Europeană desfăşurarea activităţii de informare şi educare a cetăţenilor privind drepturile pe care le au în calitate de consumatori desfăşurarea activităţilor de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor destinate consumatorilor protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte efectuarea activităţii de analiză şi marcare a metalelor preţioase şi de expertizare a acestora şi a pietrelor preţioase autorizarea persoanelor fizice şi juridice să efectueze operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase asigurarea, ca autoritate română desemnată, a aplicării Programului de atestare a Procesului Kimberley. 

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor La infiintare, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor era o parte a Comisiei Naţionale pentru Standarde, Metrologie şi Calitate. În 1992 Comisia se reorganizează în organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, respectiv Institutul Român de Standardizare, Biroul Român de Metrologie Legală şi Oficiul pentruProtecţia Consumatorilor. Instituţia actionează pentru realizarea strategiei politicii şi a obiectivelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, precum şi al intereselor legitime ale acestora. În acea perioadă, activităţile de bază ale Oficiului erau supravegherea pieţei şi ceade rezolvare a reclamaţiilor venite de la consumatori. În 2001 este înfiinţată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. În toate actele normative în vigoare s-a înlocuit denumirea de Oficiu pentru Protecţia Consumatorilor cu Autoritate Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Autoritatea coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este instituţie publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri. Autoritatea are fixate prin actul de funcţionare o serie de obiective specifice: crearea unui cadru legislativ naţional în domeniul protecţiei consumatorilor compatibil cu cel din Uniunea Europeană desfăşurarea activităţii de informare şi educare a cetăţenilor privind drepturile pe care le au în calitate de consumatori desfăşurarea activităţilor de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor destinate consumatorilor protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte efectuarea activităţii de analiză şi marcare a metalelor preţioase şi de expertizare a acestora şi a pietrelor preţioase autorizarea persoanelor fizice şi juridice să efectueze operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase asigurarea, ca autoritate română desemnată, a aplicării Programului de atestare a Procesului Kimberley. 

Curtea Constituţională a României. Respingerea recursului în casaţie pentru motivul că „cererea este vădit nefondată” În ziua de 1 octombrie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.440 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: 2 octombrie 2015 În ziua de 1 octombrie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.440 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. (2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul dispoziţiilor art. 440 alin.(2) din Codul de procedură penală este neconstituţională în raport de dispoziţiile art.21 alin.(3) şi art.24 din Constituţie. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei. Or, această soluţie nu poată fi pronunţată în cadrul procedurii admiterii în principiu a recursului în casaţie, ci doar în faza judecării căii extraordinare de atac, reglementate de dispoziţiile art.445-451 din Codul de procedură penală. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Curtea Constituţională a României. Respingerea recursului în casaţie pentru motivul că „cererea este vădit nefondată” În ziua de 1 octombrie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.440 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: 2 octombrie 2015 În ziua de 1 octombrie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.440 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. (2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul dispoziţiilor art. 440 alin.(2) din Codul de procedură penală este neconstituţională în raport de dispoziţiile art.21 alin.(3) şi art.24 din Constituţie. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei. Or, această soluţie nu poată fi pronunţată în cadrul procedurii admiterii în principiu a recursului în casaţie, ci doar în faza judecării căii extraordinare de atac, reglementate de dispoziţiile art.445-451 din Codul de procedură penală. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Completarea Statutului profesiei de avocat În M. Of. nr. 649 din data de 27 august 2015 a fost publicată Hotărârea Congresului Avocaţilor nr. 13/2015 privind completarea Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011. 28 august 2015 În M. Of. nr. 649 din data de 27 august 2015 a fost publicată Hotărârea Congresului Avocaţilor nr. 13/2015 privind completarea Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011. Congresul Avocaţilor, întrunit la 6-7 iunie 2015 în Bucureşti, a hotărât completarea Statutului profesiei de avocat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, după cum urmează: 1. După articolul 41 s-a introdus un nou articol, articolul 41 1 , potrivit căruia este interzis avocatului ca în exercitarea oricărei activităţi profesionale să colaboreze în orice mod cu persoane fizice sau juridice care îndeplinesc acte ori desfăşoară fără drept activităţi specifice profesiei de avocet, încălcarea acestei prevederi constituind abatere disciplinară gravă şi se sancţionează cu excluderea din profesie. 2. La articolul 71, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1 1 ), potrivit căruia nu pot face parte din consiliul baroului avocaţii care au datorii scadente privind taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului U.N.B.R. şi al baroului, precum şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor şi ale filialelor. 3. După articolul 86 se introduce un nou articol, articolul 86 1 , potrivit căruia preşedintele de onoare al U.N.B.R. care nu este membru al organelor de conducere ale profesiei constituite la nivelul U.N.B.R. poate participa, fără drept de vot, la lucrările acestor organe.

Completarea Statutului profesiei de avocat În M. Of. nr. 649 din data de 27 august 2015 a fost publicată Hotărârea Congresului Avocaţilor nr. 13/2015 privind completarea Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011. 28 august 2015 În M. Of. nr. 649 din data de 27 august 2015 a fost publicată Hotărârea Congresului Avocaţilor nr. 13/2015 privind completarea Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011. Congresul Avocaţilor, întrunit la 6-7 iunie 2015 în Bucureşti, a hotărât completarea Statutului profesiei de avocat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, după cum urmează: 1. După articolul 41 s-a introdus un nou articol, articolul 41 1 , potrivit căruia este interzis avocatului ca în exercitarea oricărei activităţi profesionale să colaboreze în orice mod cu persoane fizice sau juridice care îndeplinesc acte ori desfăşoară fără drept activităţi specifice profesiei de avocet, încălcarea acestei prevederi constituind abatere disciplinară gravă şi se sancţionează cu excluderea din profesie. 2. La articolul 71, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1 1 ), potrivit căruia nu pot face parte din consiliul baroului avocaţii care au datorii scadente privind taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului U.N.B.R. şi al baroului, precum şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor şi ale filialelor. 3. După articolul 86 se introduce un nou articol, articolul 86 1 , potrivit căruia preşedintele de onoare al U.N.B.R. care nu este membru al organelor de conducere ale profesiei constituite la nivelul U.N.B.R. poate participa, fără drept de vot, la lucrările acestor organe.

Locuința copilului OLYMPUS DIGITAL CAMERA Instanța de judecață stabilește locuința copilului la divorț, chiar și în cazul în care autoritatea părintească se exercită în comun, de ambii părinți. Aceștia se pot înțelege la care dintre ei să locuiască copilul. Dacă au împreună mai mulți copii, părinții se pot înțelege ca toți copiii să locuiască la unul dintre ei sau ca unii să locuiască la un părinte, iar ceilalți la celălalt părinte. În cazul în care părinții nu se înțeleg sau dacă instanța constată că înțelegerea acestora este contrară interesului minorului, atunci instanța va stabilii locuința copilului. Instanța va avea în vedere mai multe criterii în stabilirea locuinței copilului: vârsta copiilor, condițiile pentru dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală pe care le oferă fiecare părinte, posibilitățile materiale ale părinților, conduita părinților față de copii, anterior divorțului, legăturile de afecțiune dintre copii și fiecare părinte, sexul copiilor, starea sănătății copiilor, starea sănătății părinților, posibilitatea părinților de a aloca timpul necesar pentru creșterea și educarea copiilor, moralitatea părinților etc. Evident, dacă instanța a dispus că autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, va stabili și locuința copilului la acelaşi părinte. Locuința poate fi stabilită chiar la părintele culpabil de divorț, dacă motivele pentru care s-a pronunțat divorțul nu au legătură cu comportamentul acestuia față de copil. Există și situații de excepție în care instanța dispune stabilirea locuinței copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Cei la care se stabilește locuința minorului exercită numai supravegherea acestuia și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului. Părinții vor să exercite autoritatea părintească, adică atât drepturile cu privire la persoana copilului, cât și cele privitoare la bunurile sale.

Locuința copilului OLYMPUS DIGITAL CAMERA Instanța de judecață stabilește locuința copilului la divorț, chiar și în cazul în care autoritatea părintească se exercită în comun, de ambii părinți. Aceștia se pot înțelege la care dintre ei să locuiască copilul. Dacă au împreună mai mulți copii, părinții se pot înțelege ca toți copiii să locuiască la unul dintre ei sau ca unii să locuiască la un părinte, iar ceilalți la celălalt părinte. În cazul în care părinții nu se înțeleg sau dacă instanța constată că înțelegerea acestora este contrară interesului minorului, atunci instanța va stabilii locuința copilului. Instanța va avea în vedere mai multe criterii în stabilirea locuinței copilului: vârsta copiilor, condițiile pentru dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală pe care le oferă fiecare părinte, posibilitățile materiale ale părinților, conduita părinților față de copii, anterior divorțului, legăturile de afecțiune dintre copii și fiecare părinte, sexul copiilor, starea sănătății copiilor, starea sănătății părinților, posibilitatea părinților de a aloca timpul necesar pentru creșterea și educarea copiilor, moralitatea părinților etc. Evident, dacă instanța a dispus că autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, va stabili și locuința copilului la acelaşi părinte. Locuința poate fi stabilită chiar la părintele culpabil de divorț, dacă motivele pentru care s-a pronunțat divorțul nu au legătură cu comportamentul acestuia față de copil. Există și situații de excepție în care instanța dispune stabilirea locuinței copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Cei la care se stabilește locuința minorului exercită numai supravegherea acestuia și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului. Părinții vor să exercite autoritatea părintească, adică atât drepturile cu privire la persoana copilului, cât și cele privitoare la bunurile sale.

Confiscarea specială şi confiscarea extinsă Aceste măsuri de siguranţă dacă au fost dispuse de instanţă printr-o hotărâre care a rămas definitivă. Ele se execută în două modalităţi în funcţie de natura bunurilor confiscate:   lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii în cazul în care lucrurile se află deja în păstrarea poliţiei sau a altor instituii, judecătorul delegat va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare organului la care se află. În termen de 30 de zile ele vor fi predate organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, organelor fiscale pentru a începe executarea confiscării potrivit codului fiscal atunci când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face de o comisie compusă din judecătorul delegat, un reprezentant al parchetului de pe lângă aceeaşi instanţă, un reprezentant al inspectoratului de poliţie, gestionarul camerei de corpuri delicte şi, dacă e cazul, reprezentanţi ai altor autorităţi cu competenţe în domeniu desemnaţi de judecătorul delegat, întocmindu-se un proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. Dacă distrugerea are loc în altă circumscripţie decât cea a instanţei de executare, din comisie face parte şi judecătorul delegat de la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare. Cheltuielile de păstrare, întreţinere şi valoficare a bunurilor confiscate se acoperă din preţul obţinut, iar dacă aceasta nu este posibil decât parţial sau deloc, atunci restul se suportă de stat. În cazul bunurilor ce vor fi distruse cheltuielile de distrugere rămân în sarcina statului.    

Confiscarea specială şi confiscarea extinsă Aceste măsuri de siguranţă dacă au fost dispuse de instanţă printr-o hotărâre care a rămas definitivă. Ele se execută în două modalităţi în funcţie de natura bunurilor confiscate:   lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii în cazul în care lucrurile se află deja în păstrarea poliţiei sau a altor instituii, judecătorul delegat va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare organului la care se află. În termen de 30 de zile ele vor fi predate organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, organelor fiscale pentru a începe executarea confiscării potrivit codului fiscal atunci când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face de o comisie compusă din judecătorul delegat, un reprezentant al parchetului de pe lângă aceeaşi instanţă, un reprezentant al inspectoratului de poliţie, gestionarul camerei de corpuri delicte şi, dacă e cazul, reprezentanţi ai altor autorităţi cu competenţe în domeniu desemnaţi de judecătorul delegat, întocmindu-se un proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. Dacă distrugerea are loc în altă circumscripţie decât cea a instanţei de executare, din comisie face parte şi judecătorul delegat de la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare. Cheltuielile de păstrare, întreţinere şi valoficare a bunurilor confiscate se acoperă din preţul obţinut, iar dacă aceasta nu este posibil decât parţial sau deloc, atunci restul se suportă de stat. În cazul bunurilor ce vor fi distruse cheltuielile de distrugere rămân în sarcina statului.