Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept În Materie Contencios Administrativ Şi Fiscal Interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 22 februarie 2018 Potrivit minutei nr. 12, în dosarul nr. 3341/1/2017 pronunţată în şedinţa publică din data de 22 februarie 2018, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a stabilit că: “În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: - termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia; - penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; - în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.      

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept În Materie Contencios Administrativ Şi Fiscal Interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 22 februarie 2018 Potrivit minutei nr. 12, în dosarul nr. 3341/1/2017 pronunţată în şedinţa publică din data de 22 februarie 2018, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a stabilit că: “În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: - termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia; - penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; - în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.      

Procedura perimării Perimarea intervine de plin drept, la împlinirea termenului de 6 luni de la data comunicării către creditor, de către executorul judecătoresc, a solicitării scrise privind necesitatea îndeplinirii unui act sau demers necesar executării silite.  În caz de suspendare a executării silite, perimarea curge de la data încetării suspendării dispusă de instanţa de judecată sau suspendarea de drept a executării silite. În cazul suspendării executării silite la cererea creditorului, termenul de perimare nu se suspendă. Perimarea executării curge de la data încetării suspendării, indiferent de cauza de suspendare. După încetarea suspendării, creditorul are îndatorirea de a solicita în mod expres reluarea executării silite. Perimarea se constată de către instanţa de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen scurt a părţilor. Încheierea de constatare a perimării este supusă numai apelului în termen de 10 zile de la comunicare. Instanţa trebuie să aplice din oficiu perimarea, când este sesizată în cursul executării cu o cerere din partea debitorului.  Debitorul poate solicita, în baza constatării judecătoreşti a perimării, desfiinţarea actelor de executare îndeplinite. Dacă executorul judecătoresc continuă executarea, debitorul poate invoca perimarea pe calea contestaţiei la executare, în termen de 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă de actul de executare efectuat după împlinirea termenului de perimare. Suspendarea executării silite atrage şi suspendarea termenului de perimare. După încetarea suspendării executării, termenul de perimare care a curs înainte de suspendare va intra în calculul termenului de perimare.  Termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului, însă poate fi întrerupt prin îndeplinirea unui act de procedură efectuat în vederea continuării executării silite de către partea interesată.

Procedura perimării Perimarea intervine de plin drept, la împlinirea termenului de 6 luni de la data comunicării către creditor, de către executorul judecătoresc, a solicitării scrise privind necesitatea îndeplinirii unui act sau demers necesar executării silite.  În caz de suspendare a executării silite, perimarea curge de la data încetării suspendării dispusă de instanţa de judecată sau suspendarea de drept a executării silite. În cazul suspendării executării silite la cererea creditorului, termenul de perimare nu se suspendă. Perimarea executării curge de la data încetării suspendării, indiferent de cauza de suspendare. După încetarea suspendării, creditorul are îndatorirea de a solicita în mod expres reluarea executării silite. Perimarea se constată de către instanţa de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen scurt a părţilor. Încheierea de constatare a perimării este supusă numai apelului în termen de 10 zile de la comunicare. Instanţa trebuie să aplice din oficiu perimarea, când este sesizată în cursul executării cu o cerere din partea debitorului.  Debitorul poate solicita, în baza constatării judecătoreşti a perimării, desfiinţarea actelor de executare îndeplinite. Dacă executorul judecătoresc continuă executarea, debitorul poate invoca perimarea pe calea contestaţiei la executare, în termen de 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă de actul de executare efectuat după împlinirea termenului de perimare. Suspendarea executării silite atrage şi suspendarea termenului de perimare. După încetarea suspendării executării, termenul de perimare care a curs înainte de suspendare va intra în calculul termenului de perimare.  Termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului, însă poate fi întrerupt prin îndeplinirea unui act de procedură efectuat în vederea continuării executării silite de către partea interesată.

Cuantumul cauţiunii judiciare   Dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.  Dispoziţii speciale privind cuantumul cauțiunii: suspendarea judecării procesului până la soluţionarea cererii de strămutare se poate face numai cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei; pentru suspendarea executării silite până la soluţionarea cererii de recuzare a executorului judecătoresc, este necesară depunerea prealabilă a unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei sau de 10% din valoarea creanţei, dacă aceasta nu depăşeşte 1.000 lei; suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită se poate dispune numai cu depunerea prealabilă a unei cauţiuni calculate la valoarea obiectului contestaţiei , după cum urmează: de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei; de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei; de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei; de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei. Dacă obiectul contestaţiei la executare nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei. cauţiunea se stabileşte la jumătate din valoarea creanţei cu privire la care se solicită înfiinţarea sechestrului asigurător ori a popririi asigurătorii ; în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a arenzii, se va putea dispune suspendarea executării hotărârii de evacuare, iar valoarea cauţiunii va reprezenta chiria sau arenda la care a fost obligat pârâtul, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii de suspendare a executării, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului.  

Cuantumul cauţiunii judiciare   Dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.  Dispoziţii speciale privind cuantumul cauțiunii: suspendarea judecării procesului până la soluţionarea cererii de strămutare se poate face numai cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei; pentru suspendarea executării silite până la soluţionarea cererii de recuzare a executorului judecătoresc, este necesară depunerea prealabilă a unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei sau de 10% din valoarea creanţei, dacă aceasta nu depăşeşte 1.000 lei; suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită se poate dispune numai cu depunerea prealabilă a unei cauţiuni calculate la valoarea obiectului contestaţiei , după cum urmează: de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei; de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei; de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei; de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei. Dacă obiectul contestaţiei la executare nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei. cauţiunea se stabileşte la jumătate din valoarea creanţei cu privire la care se solicită înfiinţarea sechestrului asigurător ori a popririi asigurătorii ; în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a arenzii, se va putea dispune suspendarea executării hotărârii de evacuare, iar valoarea cauţiunii va reprezenta chiria sau arenda la care a fost obligat pârâtul, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii de suspendare a executării, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului.  

Curtea Constituțională a României. Dispoziții privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică neconstituționale În ziua de 26 mai 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea 26 mai 2015 În ziua de 26 mai 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Art.22 alin. (3) din Legea nr.255/2010 prevede că: „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art.21-27 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii” Art.26 alin. (2) din Legea nr.33/1994 stabileşte că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativteritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate și a constatat că dispoziţiile art.22 alin. (3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale. Decizia este definitivă şi general obligatorie.

Curtea Constituțională a României. Dispoziții privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică neconstituționale În ziua de 26 mai 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea 26 mai 2015 În ziua de 26 mai 2015, Plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Art.22 alin. (3) din Legea nr.255/2010 prevede că: „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art.21-27 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii” Art.26 alin. (2) din Legea nr.33/1994 stabileşte că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativteritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate și a constatat că dispoziţiile art.22 alin. (3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale. Decizia este definitivă şi general obligatorie.

Limitări ale garanţiei comune Creditorii sunt îndreptăţiţi să urmărească pentru valorificarea drepturilor lor de creanţă toate elementele de activ din patrimoniul debitorului. Excepţie de la această regulă sunt bunurile care, fiind insesizabile, nu pot fi urmărite. Insesizabilitatea unor bunuri din patrimoniul debitorului poate fi legală sau convenţională. Bunurile insesizabile stabilite prin lege pot fi grupate în două categorii: bunuri insesizabile în consecinţa inalienabilităţii lor. Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile, sunt insesizabile. Din moment ce nu pot fi vândute, voluntar sau silit, bunurile inalienabile sunt, în acelaşi timp, şi insesizabile. De exemplu: bunurile proprietate publică, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, dreptul la întreţinere. bunuri insesizabile datorită scopului pentru care sunt afectate . Sunt bunuri care se află în circuitul civil general, fiind alienabile. De exemplu: bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale, combustibilul necesar debitorului şi familiei sale calculat pe timp de trei luni de iarnă, bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului şi care nu pot fi executate silit decât dacă nu există alte bunuri. Insesizabilitatea voluntară decurge dintr-o clauză expresă stabilită în actul de dobândire a bunului. Prin act juridic, se poate institui inalienabilitatea bunului sau numai insesizabilitatea lui. Clauza de inalienabilitate poate fi inserată atât în actele cu titlu oneros, cât şi în cele cu titlu gratuit. Pentru a fi valabilă, ea trebuie să îndeplinească două condiţii:  să fie temporară, adică să interzică înstrăinarea bunului pentru o perioadă de maximum 49 de ani, care începe să curgă de la data dobândirii bunului,  să fie fondată pe un interes serios şi legitim. Interesul poate fi patrimonial sau moral. El poate aparţine dispunătorului, dobânditorului sau unui terţ. Inalienabilitatea voluntară a bunului atrage şi insesizabilitatea lui. Pentru a fi opozabilă, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate mobiliară şi imobiliară. Clauza de inalienabilitate este opozabilă numai creditorilor ulteriori ai dobânditorului, întrucât doar aceştia au posibilitatea să cunoască existenţa ei.  Prin excepţie, clauza de inalienabilitate este opozabilă şi creditorilor anteriori, atunci când ea a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit. Pentru valabilitatea clauzei de insesizabilitate, trebuie întrunite aceleaşi condiţii cerute şi pentru instituirea în mod valabil a unei clauze de inalienabilitate. 

Limitări ale garanţiei comune Creditorii sunt îndreptăţiţi să urmărească pentru valorificarea drepturilor lor de creanţă toate elementele de activ din patrimoniul debitorului. Excepţie de la această regulă sunt bunurile care, fiind insesizabile, nu pot fi urmărite. Insesizabilitatea unor bunuri din patrimoniul debitorului poate fi legală sau convenţională. Bunurile insesizabile stabilite prin lege pot fi grupate în două categorii: bunuri insesizabile în consecinţa inalienabilităţii lor. Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile, sunt insesizabile. Din moment ce nu pot fi vândute, voluntar sau silit, bunurile inalienabile sunt, în acelaşi timp, şi insesizabile. De exemplu: bunurile proprietate publică, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, dreptul la întreţinere. bunuri insesizabile datorită scopului pentru care sunt afectate . Sunt bunuri care se află în circuitul civil general, fiind alienabile. De exemplu: bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale, combustibilul necesar debitorului şi familiei sale calculat pe timp de trei luni de iarnă, bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului şi care nu pot fi executate silit decât dacă nu există alte bunuri. Insesizabilitatea voluntară decurge dintr-o clauză expresă stabilită în actul de dobândire a bunului. Prin act juridic, se poate institui inalienabilitatea bunului sau numai insesizabilitatea lui. Clauza de inalienabilitate poate fi inserată atât în actele cu titlu oneros, cât şi în cele cu titlu gratuit. Pentru a fi valabilă, ea trebuie să îndeplinească două condiţii:  să fie temporară, adică să interzică înstrăinarea bunului pentru o perioadă de maximum 49 de ani, care începe să curgă de la data dobândirii bunului,  să fie fondată pe un interes serios şi legitim. Interesul poate fi patrimonial sau moral. El poate aparţine dispunătorului, dobânditorului sau unui terţ. Inalienabilitatea voluntară a bunului atrage şi insesizabilitatea lui. Pentru a fi opozabilă, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate mobiliară şi imobiliară. Clauza de inalienabilitate este opozabilă numai creditorilor ulteriori ai dobânditorului, întrucât doar aceştia au posibilitatea să cunoască existenţa ei.  Prin excepţie, clauza de inalienabilitate este opozabilă şi creditorilor anteriori, atunci când ea a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit. Pentru valabilitatea clauzei de insesizabilitate, trebuie întrunite aceleaşi condiţii cerute şi pentru instituirea în mod valabil a unei clauze de inalienabilitate.