Curtea Constituţională a României Conflict între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României generat de anchetarea legalității și oportunității OUG nr. 13/2017 27 februarie 2017 În ziua de 27 februarie 2017, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României, cerere formulată de Preşedintele Senatului. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a decis: Curtea a constatat că a existat și există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României, generat de acțiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție de a-și aroga atribuția de a verifica legalitatea și oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr.13/2017, cu încălcarea competențelor constituționale ale Guvernului și Parlamentului, prevăzute de art.115 alin.(4) și (5) din Constituție, respectiv ale Curții Constituționale, prevăzute de art.146 lit.d) din Constituție . Curtea Constituțională a constatat că aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe de urgență, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat (Guvernul României), care poate fi cenzurat doar în condițiile prevăzute expres de Constituție, respectiv doar pe calea controlului parlamentar, exercitat potrivit art.115 alin.(5) din Constituție. Pe de altă parte, sub aspectul controlului asupra legalității/constituționalității ordonanțelor de urgență ale Guvernului (atât sub aspectul procedurii de adoptare, cât și al conținutului normativ), singura autoritate abilitată să efectueze această verificare este Curtea Constituțională, nicio altă instituție publică neavând competența materială în acest domeniu.  În fine, Curtea a reținut că, în acord cu Raportul privind ”Relația dintre răspunderea politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor Guvernului” (adoptat de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept - Comisia de la Veneția, cu ocazia celei de-a 94-a Sesiuni Plenare, desfășurate la Veneția, în 8-9 martie 2013), într‐ un stat de drept, guvernat de principiul separației puterilor, standardul de bază ar trebui să prevadă ca procedura penală să nu fie folosită ca sancțiune pentru divergențele politice. Astfel, pentru deciziile lor politice, miniștrii trebuie trași la răspundere prin mijloace politice, iar nu prin mijloace de drept penal. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Curtea Constituţională a României Conflict între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României generat de anchetarea legalității și oportunității OUG nr. 13/2017 27 februarie 2017 În ziua de 27 februarie 2017, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României, cerere formulată de Preşedintele Senatului. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a decis: Curtea a constatat că a existat și există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României, generat de acțiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție de a-și aroga atribuția de a verifica legalitatea și oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr.13/2017, cu încălcarea competențelor constituționale ale Guvernului și Parlamentului, prevăzute de art.115 alin.(4) și (5) din Constituție, respectiv ale Curții Constituționale, prevăzute de art.146 lit.d) din Constituție . Curtea Constituțională a constatat că aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe de urgență, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat (Guvernul României), care poate fi cenzurat doar în condițiile prevăzute expres de Constituție, respectiv doar pe calea controlului parlamentar, exercitat potrivit art.115 alin.(5) din Constituție. Pe de altă parte, sub aspectul controlului asupra legalității/constituționalității ordonanțelor de urgență ale Guvernului (atât sub aspectul procedurii de adoptare, cât și al conținutului normativ), singura autoritate abilitată să efectueze această verificare este Curtea Constituțională, nicio altă instituție publică neavând competența materială în acest domeniu.  În fine, Curtea a reținut că, în acord cu Raportul privind ”Relația dintre răspunderea politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor Guvernului” (adoptat de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept - Comisia de la Veneția, cu ocazia celei de-a 94-a Sesiuni Plenare, desfășurate la Veneția, în 8-9 martie 2013), într‐ un stat de drept, guvernat de principiul separației puterilor, standardul de bază ar trebui să prevadă ca procedura penală să nu fie folosită ca sancțiune pentru divergențele politice. Astfel, pentru deciziile lor politice, miniștrii trebuie trași la răspundere prin mijloace politice, iar nu prin mijloace de drept penal. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Instanţa competentă Apelul este de competenţa tribunalului, dacă este atacată o hotărâre pronunţată de judecătorie. Apelul este de competența curţii de apel, dacă este exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal în primă instanţă.  În consecință, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă niciodată ca instanţă de apel.

Instanţa competentă Apelul este de competenţa tribunalului, dacă este atacată o hotărâre pronunţată de judecătorie. Apelul este de competența curţii de apel, dacă este exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal în primă instanţă.  În consecință, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă niciodată ca instanţă de apel.

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Dezlegarea unor chestiuni de drept privind dreptul de regres al asigurătorului 2 martie 2020 Potrivit minutei nr. 29, în dosarul nr. 3167/1/2019 pronunţată în şedinţa publică din data de 2 martie 2020, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a stabilit că: “În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 lei se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. ” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Dezlegarea unor chestiuni de drept privind dreptul de regres al asigurătorului 2 martie 2020 Potrivit minutei nr. 29, în dosarul nr. 3167/1/2019 pronunţată în şedinţa publică din data de 2 martie 2020, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a stabilit că: “În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 lei se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. ” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

Recurs în interesul legii - ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale Potrivit deciziei nr. 9 în dosarul nr.3/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în 25 mai 2015 Potrivit deciziei nr. 9 în dosarul nr.3/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, a stabilit că:  “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.128 alin.(1) lit.d), art.134 alin.(2) şi art.135 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art.3 alin.(1), art.5, art.36 alin.(1), alin.(2) lit.d) şi alin.(6) lit.a) pct.13 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art.21 lit.b) şi art.24 lit.d) din Legea-cadru a descentralizării nr.195/2006, procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staţionate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art.64 şi art.97 alin.(1) lit.d) şi alin.(6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale..” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în interesul legii - ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale Potrivit deciziei nr. 9 în dosarul nr.3/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în 25 mai 2015 Potrivit deciziei nr. 9 în dosarul nr.3/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 25 mai 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, a stabilit că:  “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.128 alin.(1) lit.d), art.134 alin.(2) şi art.135 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art.3 alin.(1), art.5, art.36 alin.(1), alin.(2) lit.d) şi alin.(6) lit.a) pct.13 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art.21 lit.b) şi art.24 lit.d) din Legea-cadru a descentralizării nr.195/2006, procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staţionate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art.64 şi art.97 alin.(1) lit.d) şi alin.(6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale..” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România 20 martie 2017

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România 20 martie 2017