Restituirea cauţiunii judiciare Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost admisă, aceasta se va restitui celui care a depus-o, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care a fost stabilită sau după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus. Cauţiunea nu se restituie dacă beneficiarul său a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite în maximum 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau de la data încetării efectelor măsurii pentru care s-a depus cauţiunea.  Este vorba despre prejudiciul eventual suferit de către creditor ca urmare a măsurilor adoptate de instanţa care a stabilit cauţiunea. Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară, cu excepţia încheierii pronunţate de una dintre secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă. Recursul este suspensiv de executare. Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii. Cauţiunea nu se restituie în cazul respingerii contestaţiei la executare.  Suma reprezentând cauţiunea depusă pentru luarea măsurii suspendării executării silite rămâne indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor reprezentate de despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării sau a celor stabilite prin titlul executoriu. Cererea de despăgubiri trebuie formulată de către creditor pe calea unei cereri supusă taxei de timbru, a cărei competenţă de soluţionare este determinată pe baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă, neputând fi adresată instanţei de restituire a cauţiunii.

Restituirea cauţiunii judiciare Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost admisă, aceasta se va restitui celui care a depus-o, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care a fost stabilită sau după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus. Cauţiunea nu se restituie dacă beneficiarul său a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite în maximum 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau de la data încetării efectelor măsurii pentru care s-a depus cauţiunea.  Este vorba despre prejudiciul eventual suferit de către creditor ca urmare a măsurilor adoptate de instanţa care a stabilit cauţiunea. Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară, cu excepţia încheierii pronunţate de una dintre secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă. Recursul este suspensiv de executare. Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii. Cauţiunea nu se restituie în cazul respingerii contestaţiei la executare.  Suma reprezentând cauţiunea depusă pentru luarea măsurii suspendării executării silite rămâne indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor reprezentate de despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării sau a celor stabilite prin titlul executoriu. Cererea de despăgubiri trebuie formulată de către creditor pe calea unei cereri supusă taxei de timbru, a cărei competenţă de soluţionare este determinată pe baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă, neputând fi adresată instanţei de restituire a cauţiunii.

Cererile de valoare redusă Procedura cu privire la cererile de valoare redusă are un domeniu de aplicare limitat. Se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei. Nu pot fi soluţionate potrivit acestei proceduri speciale cererile referitoare la: pretenţii derivate din materie fiscală, vamală sau administrativă cereri care privesc răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie moştenire insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare asigurări sociale dreptul muncii închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani arbitraj atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea. Reclamantul poate alege între această procedură specială şi procedura de drept comun deoarece procedura cererii de valoare redusă nu este obligatorie, ea având caracter facultativ. Dacă reclamantul sesizează instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale privind cererile de valoare redusă. Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri, instanţa îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun.

Cererile de valoare redusă Procedura cu privire la cererile de valoare redusă are un domeniu de aplicare limitat. Se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei. Nu pot fi soluţionate potrivit acestei proceduri speciale cererile referitoare la: pretenţii derivate din materie fiscală, vamală sau administrativă cereri care privesc răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie moştenire insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare asigurări sociale dreptul muncii închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani arbitraj atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea. Reclamantul poate alege între această procedură specială şi procedura de drept comun deoarece procedura cererii de valoare redusă nu este obligatorie, ea având caracter facultativ. Dacă reclamantul sesizează instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale privind cererile de valoare redusă. Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri, instanţa îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun.

Recurs în Interesul Legii – Cererea în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile legii nr. 10/2001 Potrivit deciziei nr. 1 în dosarul nr.5/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 19 ianuarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recu 19 ianuarie 2015 Potrivit deciziei nr. 1 în dosarul nr.5/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 19 ianuarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că:  “În  interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă  s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în Interesul Legii – Cererea în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile legii nr. 10/2001 Potrivit deciziei nr. 1 în dosarul nr.5/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 19 ianuarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recu 19 ianuarie 2015 Potrivit deciziei nr. 1 în dosarul nr.5/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 19 ianuarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că:  “În  interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă  s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în Interesul Legii – semnătura agentului constatator necesară legalităţii procesului-verbal de contravenţie emis de C.N.A.D.N.R. Potrivit deciziei nr. 6 în dosarul nr.14/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului 16 februarie 2015 Potrivit deciziei nr. 6 în dosarul nr.14/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecinţă, a stabilit că:  “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.17 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările, raportate la dispoziţiile art.4 pct.1-4 şi art.7 din Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică, republicată, procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.8 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, încheiate potrivit art.9 alin.(1) lit.a), alin.(2) şi alin.(3) din acest act normativ, transmise persoanelor sancţionate contravenţional pe suport de hârtie, sunt lovite de nulitate absolută în lipsa semnăturii olografe a agentului constatator.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în Interesul Legii – semnătura agentului constatator necesară legalităţii procesului-verbal de contravenţie emis de C.N.A.D.N.R. Potrivit deciziei nr. 6 în dosarul nr.14/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului 16 februarie 2015 Potrivit deciziei nr. 6 în dosarul nr.14/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecinţă, a stabilit că:  “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.17 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările, raportate la dispoziţiile art.4 pct.1-4 şi art.7 din Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică, republicată, procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.8 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, încheiate potrivit art.9 alin.(1) lit.a), alin.(2) şi alin.(3) din acest act normativ, transmise persoanelor sancţionate contravenţional pe suport de hârtie, sunt lovite de nulitate absolută în lipsa semnăturii olografe a agentului constatator.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în interesul legii – Ucenicia ca vechime în muncă Potrivit deciziei nr. 18 în dosarul nr.7/201517 pronunţată în şedinţa publică din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul P 5 octombrie 2015 Potrivit deciziei nr. 18 în dosarul nr.7/201517 pronunţată în şedinţa publică din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecință, a stabilit că:     “În interpretarea şi aplicarea art. 3 alin. (1) lit. p) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu completările şi modificările ulterioare, perioada în care o persoană a fost ucenic cu plată şi a urmat cursurile unei şcoli profesionale: 1. Anterior datei de 1 ianuarie 1949, va fi considerată stagiu de cotizare dacă ucenicii au primit salariu ori au cotizat la fostele case de asigurări sociale; 2. Intre 1 ianuarie 1949 şi 1 ianuarie 1954 va fi considerată vechime în muncă, indiferent dacă în privinţa ucenicilor a existat obligaţia virării contribuţiilor la fostele case de asigurări sociale, dar va reprezenta stagiu de cotizare numai în măsura în care s-a cotizat la fostele case de  asigurări sociale; 3. După 1 ianuarie 1954 şi până la 1 aprilie 2001 va fi considerată stagiu de cotizare şi vechime în muncă perioada practicii în producţie.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în interesul legii – Ucenicia ca vechime în muncă Potrivit deciziei nr. 18 în dosarul nr.7/201517 pronunţată în şedinţa publică din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul P 5 octombrie 2015 Potrivit deciziei nr. 18 în dosarul nr.7/201517 pronunţată în şedinţa publică din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecință, a stabilit că:     “În interpretarea şi aplicarea art. 3 alin. (1) lit. p) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu completările şi modificările ulterioare, perioada în care o persoană a fost ucenic cu plată şi a urmat cursurile unei şcoli profesionale: 1. Anterior datei de 1 ianuarie 1949, va fi considerată stagiu de cotizare dacă ucenicii au primit salariu ori au cotizat la fostele case de asigurări sociale; 2. Intre 1 ianuarie 1949 şi 1 ianuarie 1954 va fi considerată vechime în muncă, indiferent dacă în privinţa ucenicilor a existat obligaţia virării contribuţiilor la fostele case de asigurări sociale, dar va reprezenta stagiu de cotizare numai în măsura în care s-a cotizat la fostele case de  asigurări sociale; 3. După 1 ianuarie 1954 şi până la 1 aprilie 2001 va fi considerată stagiu de cotizare şi vechime în muncă perioada practicii în producţie.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.