România condamnată la CEDO în cauza Morar c. România Curtea a considerat că, chiar dacă V.N. nu a fost politician, la data faptelor, era angajat într-un demers politic public. 13 iulie 2015 Marți, 7 iulie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale în cauza Morar c. România, condamnând statul roman la plata sumei de 18,445 euro pentru prejudiciul material și 6 000 de euro pentru prejudiciu material. Cauza se referă la condamnarea penală și civilă a jurnalistului Ioan T. Morar pentru calomnie. Acesta a scris mai multe articole satirice în saptamânalul Academia Cațavencu, în perioada februarie și martie 2004 în contextul alegerilor prezidențiale privind, printre altele pe V. G., consilier politic al unei potențiale candidate. Curtea a subliniat faptul că articolele de presă contestate au fost de interes general pentru societatea română informând publicul despre strategiile electorale și profilul potențialilor candidați la alegeri, precum și despre anturajele lor politice, dar în special despre problema colaborarii acestor persoane cu fosta Securitate. Curtea a considerat că, chiar dacă V.N. nu a fost politician, la data faptelor, era angajat într-un demers politic public. Totodată, suma reprezentând daune la care reclamantul a fost condamnat în cadrul procedurilor interne a fost deosebit de mare. Astfel, ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost justificată de motive relevante și suficiente. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin condamnarea reclamantului la plata unei amenzi penale și daune morale și materiale, acesta a suferit o îngrădire a libertății sale de exprimare, încălcându-se prevederile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea a obligat statul român să plătească reclamantului suma de 18,445 euro pentru prejudiciul material și 6 000 de euro pentru prejudiciu material. Pentru a citi rezumatul hotărârii Morar c. România vedeți aici .

România condamnată la CEDO în cauza Morar c. România Curtea a considerat că, chiar dacă V.N. nu a fost politician, la data faptelor, era angajat într-un demers politic public. 13 iulie 2015 Marți, 7 iulie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale în cauza Morar c. România, condamnând statul roman la plata sumei de 18,445 euro pentru prejudiciul material și 6 000 de euro pentru prejudiciu material. Cauza se referă la condamnarea penală și civilă a jurnalistului Ioan T. Morar pentru calomnie. Acesta a scris mai multe articole satirice în saptamânalul Academia Cațavencu, în perioada februarie și martie 2004 în contextul alegerilor prezidențiale privind, printre altele pe V. G., consilier politic al unei potențiale candidate. Curtea a subliniat faptul că articolele de presă contestate au fost de interes general pentru societatea română informând publicul despre strategiile electorale și profilul potențialilor candidați la alegeri, precum și despre anturajele lor politice, dar în special despre problema colaborarii acestor persoane cu fosta Securitate. Curtea a considerat că, chiar dacă V.N. nu a fost politician, la data faptelor, era angajat într-un demers politic public. Totodată, suma reprezentând daune la care reclamantul a fost condamnat în cadrul procedurilor interne a fost deosebit de mare. Astfel, ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost justificată de motive relevante și suficiente. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin condamnarea reclamantului la plata unei amenzi penale și daune morale și materiale, acesta a suferit o îngrădire a libertății sale de exprimare, încălcându-se prevederile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea a obligat statul român să plătească reclamantului suma de 18,445 euro pentru prejudiciul material și 6 000 de euro pentru prejudiciu material. Pentru a citi rezumatul hotărârii Morar c. România vedeți aici .

Articolul 6 Articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede următoarele: „Articolul 6 - Dreptul la un proces echitabil Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Orice acuzat are, în special, dreptul: să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere."

Articolul 6 Articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede următoarele: „Articolul 6 - Dreptul la un proces echitabil Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Orice acuzat are, în special, dreptul: să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere."

Recurs în interesul legii – sintagma ”cheltuieli de personal” nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului. Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în conseci 16 februarie 2015 Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că:  “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 şi art. 159 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situaţia în care medicul rezident nu îşi respectă obligaţia asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfăşurat programul de rezidenţiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 196 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Recurs în interesul legii – sintagma ”cheltuieli de personal” nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului. Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în conseci 16 februarie 2015 Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că:  “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 şi art. 159 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situaţia în care medicul rezident nu îşi respectă obligaţia asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfăşurat programul de rezidenţiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 196 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.

Curtea Constituţională a României Neconstituționalitate privind Medierea Penală 15 iunie 2016 În ziua de 15 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator și ale art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: Art.67 din Legea nr.192/2006: ”(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune. (2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. (3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.” Art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală: ”(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: […] g) […] a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”. În urma deliberărilor, Curtea, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr.9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. În ceea ce priveşte dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea, cu unanimitate de voturi, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport de criticile formulate. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Curtea Constituţională a României Neconstituționalitate privind Medierea Penală 15 iunie 2016 În ziua de 15 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator și ale art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: Art.67 din Legea nr.192/2006: ”(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune. (2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. (3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.” Art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală: ”(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: […] g) […] a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”. În urma deliberărilor, Curtea, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr.9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. În ceea ce priveşte dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea, cu unanimitate de voturi, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport de criticile formulate. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Restituirea taxelor judiciare de timbru Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: când taxa plătită nu era datorată când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale când acţiunea corect timbrată a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau când reclamantul a renunţat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât se restituie jumătate din taxa plătită când, în procesul de divorţ, părţile au renunţat la judecată ori s-au împăcat se restituie jumătate din taxa plătită când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă, taxa se restituie proporţional cu admiterea contestaţiei în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicţională, precum şi în cazul respingerii cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române când probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici se restituie jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluţionat procesul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abţine sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă se restituie jumătate din taxa plătită în alte cauze expres prevăzute de lege. Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale. Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus acţiunea sau cererea. Cererea de restituire soluţionată de instanţa de judecată va fi depusă în vederea restituirii la unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa. Taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi acţiuni anulate ca insuficient timbrate nu se restituie.

Restituirea taxelor judiciare de timbru Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: când taxa plătită nu era datorată când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale când acţiunea corect timbrată a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau când reclamantul a renunţat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât se restituie jumătate din taxa plătită când, în procesul de divorţ, părţile au renunţat la judecată ori s-au împăcat se restituie jumătate din taxa plătită când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă, taxa se restituie proporţional cu admiterea contestaţiei în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicţională, precum şi în cazul respingerii cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române când probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici se restituie jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluţionat procesul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abţine sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă se restituie jumătate din taxa plătită în alte cauze expres prevăzute de lege. Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale. Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus acţiunea sau cererea. Cererea de restituire soluţionată de instanţa de judecată va fi depusă în vederea restituirii la unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa. Taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi acţiuni anulate ca insuficient timbrate nu se restituie.