Recurs în interesul legii Lipsa autorizației de construire constituie impediment la dobândirea dreptului de proprietate 8 aprilie 2019 Potrivit deciziei nr. 13 în dosarul nr. 98/1/2019 pronunţată în şedinţa publică din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din Codul civil din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din Codul civil, art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: “Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în interesul legii Lipsa autorizației de construire constituie impediment la dobândirea dreptului de proprietate 8 aprilie 2019 Potrivit deciziei nr. 13 în dosarul nr. 98/1/2019 pronunţată în şedinţa publică din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din Codul civil din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din Codul civil, art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: “Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în interesul legii Interpretarea sintagmei "stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive" 18 septembrie 2017 Potrivit deciziei nr. 15 în dosarul nr. nr. 935/1/2017 pronunţată în şedinţa publică din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la modul de interpretare a sintagmei "stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive" din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi, în consecinţă, stabileşte că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
Recurs în interesul legii Interpretarea sintagmei "stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive" 18 septembrie 2017 Potrivit deciziei nr. 15 în dosarul nr. nr. 935/1/2017 pronunţată în şedinţa publică din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la modul de interpretare a sintagmei "stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive" din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi, în consecinţă, stabileşte că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
Recurs în Interesul Legii - cererea de suspendare a executării provizorii Potrivit deciziei nr. 8 în dosarul nr.2/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 27 aprilie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de 27 aprilie 2015 Potrivit deciziei nr. 8 în dosarul nr.2/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 27 aprilie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi următoarele şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă; cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în Interesul Legii - cererea de suspendare a executării provizorii Potrivit deciziei nr. 8 în dosarul nr.2/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 27 aprilie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de 27 aprilie 2015 Potrivit deciziei nr. 8 în dosarul nr.2/2015 pronunțată în ședinţa publică din data de 27 aprilie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi următoarele şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă; cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în interesul legii RIL admis privind noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului 30 martie 2020 Potrivit deciziei nr. 9 în dosarul nr. 51/1/2020 pronunţată în şedinţa publică din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj şi, în consecinţă, În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, a stabilit că: „În noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în interesul legii RIL admis privind noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului 30 martie 2020 Potrivit deciziei nr. 9 în dosarul nr. 51/1/2020 pronunţată în şedinţa publică din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj şi, în consecinţă, În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, a stabilit că: „În noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Curtea Constituţională a României Neconstituționalitate privind infracțiunea de abuz în serviciu 15 iunie 2016 În ziua de 15 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.246 din Codul penal din 1968, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. Curtea a reţinut că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” nu întruneşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nefiind enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât acesta să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Astfel, Curtea a reţinut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu. Cât priveşte dispoziţiile art.132 din Legea nr.78/2000, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport de criticile formulate. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Curtea Constituţională a României Neconstituționalitate privind infracțiunea de abuz în serviciu 15 iunie 2016 În ziua de 15 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.246 din Codul penal din 1968, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. Curtea a reţinut că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” nu întruneşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nefiind enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât acesta să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Astfel, Curtea a reţinut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu. Cât priveşte dispoziţiile art.132 din Legea nr.78/2000, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport de criticile formulate. Decizia este definitivă și general obligatorie.
