Contractul pe durată nedeterminată Contractul individual de muncă pe durata nedeterminată constituie regula. Durata nedeterminată a contractului nu afectează interesele salariatului ci, dimpotrivă, constituie o măsură de protecţie pentru el, având menirea de a asigura dreptul la stabilitate în muncă. De asemenea, nu afectează nici interesele angajatorului, asigurându-se astfel o mai bună planificare şi organizare a muncii, o modelare şi perfecţionare a calificării personalului.

Contractul pe durată nedeterminată Contractul individual de muncă pe durata nedeterminată constituie regula. Durata nedeterminată a contractului nu afectează interesele salariatului ci, dimpotrivă, constituie o măsură de protecţie pentru el, având menirea de a asigura dreptul la stabilitate în muncă. De asemenea, nu afectează nici interesele angajatorului, asigurându-se astfel o mai bună planificare şi organizare a muncii, o modelare şi perfecţionare a calificării personalului.

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Titularul care a înstrăinat drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii 21 noiembrie 2016 Potrivit minutei nr. 42, în dosarul nr. 2353/1/2016 pronunţată în şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2016, ÎCCJ a stabilit că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabileşte că: În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, a moştenitorilor acestuia sau a terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Titularul care a înstrăinat drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii 21 noiembrie 2016 Potrivit minutei nr. 42, în dosarul nr. 2353/1/2016 pronunţată în şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2016, ÎCCJ a stabilit că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabileşte că: În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, a moştenitorilor acestuia sau a terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

Noțiunea Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă. Numele ne permite să recunoaştem şi să desemnăm o persoană, domiciliul ne indică locul unde această persoană poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei.  Starea civilă este un drept subiectiv de individualizare a persoanei şi o sumă a unor calităţi personale. Elementele care o compun sunt constatate prin acte autentice: actele de stare civilă. Orice persoană are o stare civilă. Pentru o persoană fizică elementele stării civile pot fi următoarele:  date privind filiaţia: din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat, născut din părinţi necunoscuţi sau abandonat date de ordin familial: căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu altă persoană   factori de ordin natural, biologic: sexul, sănătatea, vârsta  Calităţile care compun starea civilă trebuie să aibă o anumită stabilitate care să nu poată fi modificate decât în condiţiile legii.  Starea civilă este o noţiune sintetică care include elemente diverse. Fiecare element produce efecte juridice, fiecare este purtător de drepturi şi obligaţii. Nu există elemente ale stării civile în afara celor cuprinse în actele de stare civilă. Nu toate menţiunile din actele de stare civilă sunt expresia unui element al stării civile. Starea civilă este un mijloc de individualizare a persoanei prin intermediul unor elemente cărora legea le ataşează consecinţe juridice.  Starea civilă este dobândită ca urmare a unor: acte juridice - căsătoria, adopţia fapte juridice - naşterea, moartea hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie - tăgada paternităţii, divorţul, anularea căsătoriei, declararea judecătorească a morţii

Noțiunea Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă. Numele ne permite să recunoaştem şi să desemnăm o persoană, domiciliul ne indică locul unde această persoană poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei.  Starea civilă este un drept subiectiv de individualizare a persoanei şi o sumă a unor calităţi personale. Elementele care o compun sunt constatate prin acte autentice: actele de stare civilă. Orice persoană are o stare civilă. Pentru o persoană fizică elementele stării civile pot fi următoarele:  date privind filiaţia: din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat, născut din părinţi necunoscuţi sau abandonat date de ordin familial: căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu altă persoană   factori de ordin natural, biologic: sexul, sănătatea, vârsta  Calităţile care compun starea civilă trebuie să aibă o anumită stabilitate care să nu poată fi modificate decât în condiţiile legii.  Starea civilă este o noţiune sintetică care include elemente diverse. Fiecare element produce efecte juridice, fiecare este purtător de drepturi şi obligaţii. Nu există elemente ale stării civile în afara celor cuprinse în actele de stare civilă. Nu toate menţiunile din actele de stare civilă sunt expresia unui element al stării civile. Starea civilă este un mijloc de individualizare a persoanei prin intermediul unor elemente cărora legea le ataşează consecinţe juridice.  Starea civilă este dobândită ca urmare a unor: acte juridice - căsătoria, adopţia fapte juridice - naşterea, moartea hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie - tăgada paternităţii, divorţul, anularea căsătoriei, declararea judecătorească a morţii

Curtea Constituţională a României. Prevederea privind efectuarea supravegherii tehnice de "alte organe specializate ale statului", neconstituţională În ziua de 16 februarie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, 16 februarie 2016 În ziua de 16 februarie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, dispoziţii care au următorul conținut: „(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea a constatat că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) conform cărora România este stat de drept, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt garantate. De asemenea, sintagma supusă controlului nu respectă condiţiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii, întrucât nu permite subiecţilor de drept să determine care sunt organele specializate ale statului abilitate să realizeze măsurile dispuse prin mandatul de supraveghere tehnică, măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. Decizia este definitivă și general obligatorie. 

Curtea Constituţională a României. Prevederea privind efectuarea supravegherii tehnice de "alte organe specializate ale statului", neconstituţională În ziua de 16 februarie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, 16 februarie 2016 În ziua de 16 februarie 2016, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, dispoziţii care au următorul conținut: „(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea a constatat că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) conform cărora România este stat de drept, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt garantate. De asemenea, sintagma supusă controlului nu respectă condiţiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii, întrucât nu permite subiecţilor de drept să determine care sunt organele specializate ale statului abilitate să realizeze măsurile dispuse prin mandatul de supraveghere tehnică, măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. Decizia este definitivă și general obligatorie. 

Răspunderea profesionistului Răspunderea profesionistului pentru prejudiciile generate/daunele provocate de produsele sau serviciile defectuoase/neconforme cu contractul are o dublă natură şi fundamentare juridică: legală şi contractuală. Este o răspundere legală pentru că ea funcţionează atât în prezenţa contractului cât şi în absenţa contractului, iar acesta nici nu poate deroga de la lege, nici nu poate să o limiteze sau să o excludă. Datorită caracterului imperativ al normelor legale în materie, acestea sunt considerate recepţionate în contract, în măsura în care acesta omite să stipuleze în domeniul lor. Este o răspundere contractuală, întrucât contractul este, pentru unele produse şi servicii, în concurs cu legea sau cu dispoziţiile reglementare, autorul caracteristicilor produsului ori ale serviciului. Contractul poate stipula acolo unde legea nu dispune. Temeiul contractual al acestei răspunderi subzistă şi atunci când achiziţia nu a fost comandată ori negociată, întrucât nota de plată sau factura reprezintă dovada executării contractului. Dreptul consumatorului la reparaţie, ca şi obligaţia de dezdăunare ce revine profesionistului, se realizează în cadrul răspunderii civile, deosebit de alte feluri de răspundere, care pot să fie antrenate în concurs cu cea dintâi, cum sunt răspunderea administrativă (în principal, contravenţională), răspunderea profesională (care limitează sau exclude exerciţiul calităţii de profesionist sau al unui anumit comerţ) şi răspunderea penală. Răspunderea profesională nu se poate consacra în tabloul general al răspunderii juridice (civile, disciplinare şi materiale în dreptul muncii, administrative şi penale), întrucât libertatea muncii, consacrată constituţional, nu se conciliază cu un statut disciplinar-profesional uniform. Majoritatea sancţiunilor legale care afectează exerciţiul profesiei de comerciant/firmă sau om de afaceri, au o calificare administrativă evidentă (spre ex., suspendarea temporară a activităţii, interzicerea unor operaţiuni sau restrângerea portofoliului acestora).

Răspunderea profesionistului Răspunderea profesionistului pentru prejudiciile generate/daunele provocate de produsele sau serviciile defectuoase/neconforme cu contractul are o dublă natură şi fundamentare juridică: legală şi contractuală. Este o răspundere legală pentru că ea funcţionează atât în prezenţa contractului cât şi în absenţa contractului, iar acesta nici nu poate deroga de la lege, nici nu poate să o limiteze sau să o excludă. Datorită caracterului imperativ al normelor legale în materie, acestea sunt considerate recepţionate în contract, în măsura în care acesta omite să stipuleze în domeniul lor. Este o răspundere contractuală, întrucât contractul este, pentru unele produse şi servicii, în concurs cu legea sau cu dispoziţiile reglementare, autorul caracteristicilor produsului ori ale serviciului. Contractul poate stipula acolo unde legea nu dispune. Temeiul contractual al acestei răspunderi subzistă şi atunci când achiziţia nu a fost comandată ori negociată, întrucât nota de plată sau factura reprezintă dovada executării contractului. Dreptul consumatorului la reparaţie, ca şi obligaţia de dezdăunare ce revine profesionistului, se realizează în cadrul răspunderii civile, deosebit de alte feluri de răspundere, care pot să fie antrenate în concurs cu cea dintâi, cum sunt răspunderea administrativă (în principal, contravenţională), răspunderea profesională (care limitează sau exclude exerciţiul calităţii de profesionist sau al unui anumit comerţ) şi răspunderea penală. Răspunderea profesională nu se poate consacra în tabloul general al răspunderii juridice (civile, disciplinare şi materiale în dreptul muncii, administrative şi penale), întrucât libertatea muncii, consacrată constituţional, nu se conciliază cu un statut disciplinar-profesional uniform. Majoritatea sancţiunilor legale care afectează exerciţiul profesiei de comerciant/firmă sau om de afaceri, au o calificare administrativă evidentă (spre ex., suspendarea temporară a activităţii, interzicerea unor operaţiuni sau restrângerea portofoliului acestora).