Curtea Constituţională a României Imposibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, neconstituțională 20 septembrie 2018 În ziua de 20 septembrie 2018, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.434 alin.(2) lit.g) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „ Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: […] g) hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei”. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate și a constatat că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.g) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. În argumentarea soluției de admitere pronunțate, Curtea a constatat că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.g) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei - creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art.16 referitor la egalitatea în drepturi și celor ale art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea a reținut că exigențele art.131 din Constituție cu privire la rolul Ministerului Public impun legiuitorului să asigure procurorului - care acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar şi ale părților din proces, în spiritul legalităţii - posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație, inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Curtea Constituţională a României Imposibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, neconstituțională 20 septembrie 2018 În ziua de 20 septembrie 2018, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.434 alin.(2) lit.g) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „ Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: […] g) hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei”. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate și a constatat că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.g) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. În argumentarea soluției de admitere pronunțate, Curtea a constatat că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.g) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei - creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art.16 referitor la egalitatea în drepturi și celor ale art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea a reținut că exigențele art.131 din Constituție cu privire la rolul Ministerului Public impun legiuitorului să asigure procurorului - care acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar şi ale părților din proces, în spiritul legalităţii - posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație, inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Cambia în alb Cambia poate fi emisă de trăgător, în mod deliberat, fără a cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului, de către primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia. O astfel de cambie este denumită cambie în alb.  Această cambie nu trebuie confundată cu o cambie necompletată, deoarece în cazul cambiei în alb, necompletarea menţiunilor obligatorii este intenţionată, iar nu întâmplătoare.   În consecință, poate fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu excepţia semnăturii trăgătorului. Fără semnătura trăgătorului nu poate exista o obligaţie cambială. Cambia în alb este completată, fie de primitorul ei, fie de posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completării este dreptul de completare care se transmite dobânditorului odată cu remiterea titlului. Acest drept poate fi exercitat în limitele înţelegerii dintre trăgător şi primitorul cambiei.   Înţelegerea de completare poate fi expresă ori tacită, în acest din urmă caz înţelegerea poate rezulta din celelalte menţiuni ale cambiei ori din cuprinsul raportului fundamental care a determinat emiterea cambiei.   Cambia în alb poate fi completată oricând, însă înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de completare trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului. După expirarea acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul de completare. Prin completarea titlului cu menţiunile lăsate în alb, cambia devine perfectă şi produce efectele unei cambii regulat emise.  În consecinţă, conţinutul cambiei va fi cel care rezultă din înscris şi trăgătorul este obligat faţă de orice posesor al titlului, chiar dacă dreptul de completare nu s-a exercitat potrivit înţelegerii.  Nerespectarea înţelegerii intervenite nu poate fi opusă posesorului decât în cazul când acesta a dobândit cambia cu rea- credinţă ori a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei.

Cambia în alb Cambia poate fi emisă de trăgător, în mod deliberat, fără a cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului, de către primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia. O astfel de cambie este denumită cambie în alb.  Această cambie nu trebuie confundată cu o cambie necompletată, deoarece în cazul cambiei în alb, necompletarea menţiunilor obligatorii este intenţionată, iar nu întâmplătoare.   În consecință, poate fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu excepţia semnăturii trăgătorului. Fără semnătura trăgătorului nu poate exista o obligaţie cambială. Cambia în alb este completată, fie de primitorul ei, fie de posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completării este dreptul de completare care se transmite dobânditorului odată cu remiterea titlului. Acest drept poate fi exercitat în limitele înţelegerii dintre trăgător şi primitorul cambiei.   Înţelegerea de completare poate fi expresă ori tacită, în acest din urmă caz înţelegerea poate rezulta din celelalte menţiuni ale cambiei ori din cuprinsul raportului fundamental care a determinat emiterea cambiei.   Cambia în alb poate fi completată oricând, însă înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de completare trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului. După expirarea acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul de completare. Prin completarea titlului cu menţiunile lăsate în alb, cambia devine perfectă şi produce efectele unei cambii regulat emise.  În consecinţă, conţinutul cambiei va fi cel care rezultă din înscris şi trăgătorul este obligat faţă de orice posesor al titlului, chiar dacă dreptul de completare nu s-a exercitat potrivit înţelegerii.  Nerespectarea înţelegerii intervenite nu poate fi opusă posesorului decât în cazul când acesta a dobândit cambia cu rea- credinţă ori a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei.

Caracterele juridice ale stării civile Starea civilă prezintă toate caracterele juridice ale drepturilor personale nepatrimoniale: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.  Starea civilă este indivizibilă , o persoană fizică are la un moment dat una şi aceeaşi stare civilă faţă de terţi.  Indivizibilitatea presupune că aceeaşi persoană nu poate avea două stări contrare. Indivizibilitatea stării civile este o consecinţă a opozabilităţii erga omnes. Starea civilă este indisponibilă , o persoană nu poate dispune de starea ei civilă în sensul că nu o poate înstrăina prin acte juridice şi nici nu poate renunţa la ea.  Orice convenţie contrară este lovită de nulitate absolută. Starea civilă este de ordine publică, iar elementele ei sunt independente de voinţa individuală. O persoană poate oricând să încheie acte sau să săvârşească fapte juridice care pot să aducă modificări ale stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv, cât şi achizitiv.  Elementele stării civile nu se pierd prin neuz, oricât timp persoana nu le-ar folosi, iar o anumită stare civilă nu se poate dobândi legal chiar dacă o persoană o folosește vreme îndelungată . Starea civilă are un caracter strict personal. Starea civilă nu poate fi exercitată decât personal.  Excepții de la această regulă: unele acţiuni de stare civilă pot fi exercitate sau continuate de către moştenitorii ori reprezentanţii legali îndreptăţiţi. De exemplu, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se promovează de către mamă, dar în numele copilului, acţiunea în tăgada paternităţii poate fi continuată de către moştenitori. Starea civilă are un caracter de universalitate , orice persoană are o anumită stare civilă.  Starea civilă are un caracter de legalitate , în sensul că ea este stabilită prin lege, prin norme imperative.

Caracterele juridice ale stării civile Starea civilă prezintă toate caracterele juridice ale drepturilor personale nepatrimoniale: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.  Starea civilă este indivizibilă , o persoană fizică are la un moment dat una şi aceeaşi stare civilă faţă de terţi.  Indivizibilitatea presupune că aceeaşi persoană nu poate avea două stări contrare. Indivizibilitatea stării civile este o consecinţă a opozabilităţii erga omnes. Starea civilă este indisponibilă , o persoană nu poate dispune de starea ei civilă în sensul că nu o poate înstrăina prin acte juridice şi nici nu poate renunţa la ea.  Orice convenţie contrară este lovită de nulitate absolută. Starea civilă este de ordine publică, iar elementele ei sunt independente de voinţa individuală. O persoană poate oricând să încheie acte sau să săvârşească fapte juridice care pot să aducă modificări ale stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv, cât şi achizitiv.  Elementele stării civile nu se pierd prin neuz, oricât timp persoana nu le-ar folosi, iar o anumită stare civilă nu se poate dobândi legal chiar dacă o persoană o folosește vreme îndelungată . Starea civilă are un caracter strict personal. Starea civilă nu poate fi exercitată decât personal.  Excepții de la această regulă: unele acţiuni de stare civilă pot fi exercitate sau continuate de către moştenitorii ori reprezentanţii legali îndreptăţiţi. De exemplu, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se promovează de către mamă, dar în numele copilului, acţiunea în tăgada paternităţii poate fi continuată de către moştenitori. Starea civilă are un caracter de universalitate , orice persoană are o anumită stare civilă.  Starea civilă are un caracter de legalitate , în sensul că ea este stabilită prin lege, prin norme imperative.

Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă Cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu sunt menţionate de lege,  fiind lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă, textul legal referindu-se la „motive temeinice". Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă.  Împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare şi nu i se poate imputa vreo culpă acestuia. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră, cât şi culpa. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră. Exemple de cauze care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea părăsirea minorului de către reprezentantul legal cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc. Exemple de cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv.  În cazul în care dispoziţiile legale referitoare la exercitarea dreptului la acţiune într-un anumit termen sunt „accesibile şi previzibile", necunoaşterea acestora sau înţelegerea lor greşită nu justifică repunerea în termen.  Dimpotrivă, în ipoteza în care eroarea de drept privește dispoziţii legale care nu sunt „accesibile şi previzibile", titularul dreptului poate fi repus, la cererea sa, în termenul de prescripţie extinctivă. absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului nesocotirea unor cerinţe legale etc.

Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă Cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu sunt menţionate de lege,  fiind lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă, textul legal referindu-se la „motive temeinice". Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă.  Împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare şi nu i se poate imputa vreo culpă acestuia. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră, cât şi culpa. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră. Exemple de cauze care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea părăsirea minorului de către reprezentantul legal cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc. Exemple de cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv.  În cazul în care dispoziţiile legale referitoare la exercitarea dreptului la acţiune într-un anumit termen sunt „accesibile şi previzibile", necunoaşterea acestora sau înţelegerea lor greşită nu justifică repunerea în termen.  Dimpotrivă, în ipoteza în care eroarea de drept privește dispoziţii legale care nu sunt „accesibile şi previzibile", titularul dreptului poate fi repus, la cererea sa, în termenul de prescripţie extinctivă. absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului nesocotirea unor cerinţe legale etc.

Efectele punerii sub interdicţie Punerea sub interdicţie produce două efecte, şi anume:  lipsirea de capacitate civilă de exerciţiu a celui pus sub intepdicţie instituirea tutelei interzisului. La data la care hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea de punere sub interdicţie devine definitivă, cel în cauză va intra în categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu.  Lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale. Dacă hotărârea de punere sub interdicţie judecătorească a rămas definitivă, instanţa de tutelă numeşte de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Tutorele este numit de instanţa de tutelă prin hotărârea de punere sub interdicţie. În cazul minorului pus sub interdicţie, desemnarea tutorelui poate fi făcută şi de părinte. Numirea tutorelui vizează numai persoana majoră pusă sub interdicţie sau minorul ai cărui părinţi sunt decedaţi ori decăzuţi din drepturile părinteşti. În acest din urmă caz, instanţa de tutelă hotărăște dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore. Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dacă la data când minorul devine major, acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore. Regulile referitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi tutelei persoanei puse sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel. Tutorele celui pus sub interdicţie poate să ceară înlocuirea sa după expirarea unui termen de 3 ani de la numire.

Efectele punerii sub interdicţie Punerea sub interdicţie produce două efecte, şi anume:  lipsirea de capacitate civilă de exerciţiu a celui pus sub intepdicţie instituirea tutelei interzisului. La data la care hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea de punere sub interdicţie devine definitivă, cel în cauză va intra în categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu.  Lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale. Dacă hotărârea de punere sub interdicţie judecătorească a rămas definitivă, instanţa de tutelă numeşte de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Tutorele este numit de instanţa de tutelă prin hotărârea de punere sub interdicţie. În cazul minorului pus sub interdicţie, desemnarea tutorelui poate fi făcută şi de părinte. Numirea tutorelui vizează numai persoana majoră pusă sub interdicţie sau minorul ai cărui părinţi sunt decedaţi ori decăzuţi din drepturile părinteşti. În acest din urmă caz, instanţa de tutelă hotărăște dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore. Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dacă la data când minorul devine major, acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore. Regulile referitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi tutelei persoanei puse sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel. Tutorele celui pus sub interdicţie poate să ceară înlocuirea sa după expirarea unui termen de 3 ani de la numire.