Curtea Constituţională a României. Dispoziții din Legea nr. 10/2001 privind persoanele întreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii În ziua de 10 decembrie 2015, Plenul Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile 10 decembrie 2015 În ziua de 10 decembrie 2015, Plenul Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au următorul conţinut: „Nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr.1 care face parte integrantă din prezenta lege.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) din Legea nr.10/2001 și a constat că acestea sunt constituţionale în măsura în care nu permit restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor care intră sub incidenţa acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în Anexa nr.1 a Legii nr.10/2001. Curtea a reținut, în esență, că, prin interpretarea contrară, se încalcă art.44 alin.(2) din Constituţie privind egala protejare a proprietăţii private, întrucât statul român este obligat să suporte o diminuare nejustificată a patrimoniului prin plata dublă, nedatorată, a unei creanțe deja achitate, având în vedere că acordurile încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în Anexa nr.1 a Legii nr.10/2001, au efect liberatoriu pentru statul român. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Curtea Constituţională a României. Dispoziții din Legea nr. 10/2001 privind persoanele întreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii În ziua de 10 decembrie 2015, Plenul Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile 10 decembrie 2015 În ziua de 10 decembrie 2015, Plenul Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au următorul conţinut: „Nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr.1 care face parte integrantă din prezenta lege.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) din Legea nr.10/2001 și a constat că acestea sunt constituţionale în măsura în care nu permit restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor care intră sub incidenţa acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în Anexa nr.1 a Legii nr.10/2001. Curtea a reținut, în esență, că, prin interpretarea contrară, se încalcă art.44 alin.(2) din Constituţie privind egala protejare a proprietăţii private, întrucât statul român este obligat să suporte o diminuare nejustificată a patrimoniului prin plata dublă, nedatorată, a unei creanțe deja achitate, având în vedere că acordurile încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în Anexa nr.1 a Legii nr.10/2001, au efect liberatoriu pentru statul român. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Recurs în interesul legii – sintagma ”cheltuieli de personal” nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului. Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în conseci 16 februarie 2015 Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 şi art. 159 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situaţia în care medicul rezident nu îşi respectă obligaţia asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfăşurat programul de rezidenţiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 196 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în interesul legii – sintagma ”cheltuieli de personal” nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului. Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în conseci 16 februarie 2015 Potrivit deciziei nr. 5 în dosarul nr.10/2014 pronunțată în ședinţa publică din data de 16 februarie 2015, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 şi art. 159 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situaţia în care medicul rezident nu îşi respectă obligaţia asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfăşurat programul de rezidenţiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 196 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.(4) din Codul de procedură civilă.
Curtea Constituţională a României 9 aprilie 2019 În ziua de 9 aprilie 2019, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.19 alin.(13) şi alin.(14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art.41 alin.(1) din Ordonanta Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 19 alin. (13) și alin. (14) din Legea nr.171/2010: „(13) Mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund se confiscă. (14) Confiscarea mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase prevăzute la alin.(13) se realizează conform procedurilor reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Ordonanţa Guvernului nr.14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către agenţii constatatori prevăzuţi la art.24 lit.d), d1) şi e).”; - Art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001: „Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a decis: 1. A admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 alin.(13) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art.I pct.26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr.171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice; 2. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 alin.(14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice și ale art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Curtea Constituţională a României 9 aprilie 2019 În ziua de 9 aprilie 2019, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.19 alin.(13) şi alin.(14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art.41 alin.(1) din Ordonanta Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 19 alin. (13) și alin. (14) din Legea nr.171/2010: „(13) Mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund se confiscă. (14) Confiscarea mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase prevăzute la alin.(13) se realizează conform procedurilor reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Ordonanţa Guvernului nr.14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către agenţii constatatori prevăzuţi la art.24 lit.d), d1) şi e).”; - Art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001: „Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii.” În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a decis: 1. A admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 alin.(13) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art.I pct.26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr.171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice; 2. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 alin.(14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice și ale art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Curtea Constituţională a României Dispozițiile care nu permit formularea recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a CCR pronunțate de ultima instanță, neconstituționale 9 mai 2017 În ziua de 9 mai 2017, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ”art.241” din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Examinând excepţia, Curtea Constituţională a stabilit că, în realitate, obiectul acesteia îl reprezintă dispozițiile art.21 şi ale art.24 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară – texte care reglementează competenţa de judecată în materie civilă şi penală a secţiilor, respectiv a Completului de 5 judecători - prin raportare la art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Curtea Constituţională a statuat că recursul formulat, în temeiul dispoziţiilor art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992, împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, constituie o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie şi cu un obiect specific constând în verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute la art.29 alin.(1)-(3) din Legea nr.47/1992. În ipoteza în care cererea de sesizare a Curţii Constituționale este respinsă de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, care, în materie civilă, corespunde cu secțiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în materie penală, cu Completul de 5 judecători, având în vedere conţinutul normativ al art.21 şi art.24 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, încheierea astfel pronunţată nu mai poate fi supusă recursului reglementat de art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992, ceea ce încalcă prevederile constituționale ale art.16 privind egalitatea în drepturi, art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art.129 privind folosirea căilor de atac. În aceste condiţii, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art.21 și art.24 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la cele ale art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Curtea Constituţională a României Dispozițiile care nu permit formularea recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a CCR pronunțate de ultima instanță, neconstituționale 9 mai 2017 În ziua de 9 mai 2017, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ”art.241” din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Examinând excepţia, Curtea Constituţională a stabilit că, în realitate, obiectul acesteia îl reprezintă dispozițiile art.21 şi ale art.24 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară – texte care reglementează competenţa de judecată în materie civilă şi penală a secţiilor, respectiv a Completului de 5 judecători - prin raportare la art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Curtea Constituţională a statuat că recursul formulat, în temeiul dispoziţiilor art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992, împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, constituie o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie şi cu un obiect specific constând în verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute la art.29 alin.(1)-(3) din Legea nr.47/1992. În ipoteza în care cererea de sesizare a Curţii Constituționale este respinsă de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, care, în materie civilă, corespunde cu secțiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în materie penală, cu Completul de 5 judecători, având în vedere conţinutul normativ al art.21 şi art.24 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, încheierea astfel pronunţată nu mai poate fi supusă recursului reglementat de art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992, ceea ce încalcă prevederile constituționale ale art.16 privind egalitatea în drepturi, art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art.129 privind folosirea căilor de atac. În aceste condiţii, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art.21 și art.24 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la cele ale art.29 alin.(5) teza a doua din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Recurs în interesul legii Obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice 15 octombrie 2018 Potrivit deciziei nr. 19 în dosarul nr. 1811/1/2018 pronunţată în şedinţa publică din 15 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi d) din aceeaşi lege, există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Recurs în interesul legii Obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice 15 octombrie 2018 Potrivit deciziei nr. 19 în dosarul nr. 1811/1/2018 pronunţată în şedinţa publică din 15 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi d) din aceeaşi lege, există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.” Aceasta este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
