Decăderea Decăderea este acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi, termen cunoscut sub numele de termen „prefix” sau de „forcluziune”. Sancţiunea decăderii va opera indiferent de culpa titularului său. Stabilirea termenului de decădere poate fi realizată fie prin lege, fie prin convenţia părţilor, dacă legea nu stabileşte regimul juridic al unui termen. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor. Prin acte unilaterale urmează a se înţelege atât acte juridice unilaterale, cât şi acte materiale. Decăderea nu constituie o sancţiune propriu-zisă, deoarece ea poate opera şi în lipsa oricărei culpe. În funcţie de izvorul lor, termenele de decădere sunt: legale - instituite prin lege  convenţionale - stabilite prin voinţa părţilor Termenele de decădere legale sunt instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes general sau termene instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc interese private. Părţile nu pot să modifice, respectiv să micşoreze sau să mărească termenele de decădere de ordine publică.   Un termen de decădere de ordine privată poate fi modificat prin voinţa părţilor.

Decăderea Decăderea este acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi, termen cunoscut sub numele de termen „prefix” sau de „forcluziune”. Sancţiunea decăderii va opera indiferent de culpa titularului său. Stabilirea termenului de decădere poate fi realizată fie prin lege, fie prin convenţia părţilor, dacă legea nu stabileşte regimul juridic al unui termen. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor. Prin acte unilaterale urmează a se înţelege atât acte juridice unilaterale, cât şi acte materiale. Decăderea nu constituie o sancţiune propriu-zisă, deoarece ea poate opera şi în lipsa oricărei culpe. În funcţie de izvorul lor, termenele de decădere sunt: legale - instituite prin lege  convenţionale - stabilite prin voinţa părţilor Termenele de decădere legale sunt instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes general sau termene instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc interese private. Părţile nu pot să modifice, respectiv să micşoreze sau să mărească termenele de decădere de ordine publică.   Un termen de decădere de ordine privată poate fi modificat prin voinţa părţilor.

Obligaţiunile Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate. Ele încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei. Valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni va trebui să fie egală cu cea a acţiunilor. Obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să fie de o valoare egală şi acordă posesorilor lor drepturi egale. Valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Subscripţia obligaţiunilor va fi făcută pe exemplarele prospectului de emisiune. Titlurile obligaţiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislaţia pieţei de capital şi trebuie semnate, conform legii. Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. Înainte de scadenţă, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate, prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi. Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în acţiuni ale societăţii emitente, în condiţiile stabilite în prospectul de ofertă publică. 

Obligaţiunile Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate. Ele încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei. Valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni va trebui să fie egală cu cea a acţiunilor. Obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să fie de o valoare egală şi acordă posesorilor lor drepturi egale. Valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Subscripţia obligaţiunilor va fi făcută pe exemplarele prospectului de emisiune. Titlurile obligaţiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislaţia pieţei de capital şi trebuie semnate, conform legii. Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. Înainte de scadenţă, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate, prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi. Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în acţiuni ale societăţii emitente, în condiţiile stabilite în prospectul de ofertă publică. 

“Lingvistica belgiană” Situația de fapt: La originea cazului stau 6 cereri introduse între iunie 1962-ianuarie 1964, de către 324 locuitori din Alsemberg, Beersel, Kraainem, Anvers, Gand, Louvain şi din Vilvorde, zone considerate de lege de limbă olandeză. Populaţia lor cuprinde în proporţie variabilă francofoni. Petenţii, părinţi ai copiilor de naţionalitate belgiană, acţionând în nume propriu, dar şi în cel al copiilor lor minori în număr de peste 800, doresc ca aceştia să primească educaţie în limba franceză. Reclamaţiile lor erau îndreptate contra unei serii de dispoziţii ale legislaţiei belgiene, şi în special contra legii din 30.07.1963 privind regimul lingvistic al învăţământului , care au abrogat 2 legi din anul 1932, încă în vigoare la introducerea primelor cereri. Reproşurile la adresa guvernului belgian privesc lipsa şcolilor de limbă franceză, a subvenţiilor şcolare, refuzarea omologării certificatelor de studii eliberate de aceste şcoli, închiderea accesului copiilor la clasele franceze existente în anumite locuri, ce-i obligă la instruirea la şcolile locale cu predare în limba olandeză, sau la migraţia spre zona capitalei sau a Walonia, ce ar aduce cu ea riscuri grave şi neplăceri. Hotărârea Curții:   În consecinţă părinţii denunţă violarea art. 8, 9, 14 din Convenţie şi art.2 al Protocolului nr.1. Pledoaria guvernului belgian se bazează pe lipsa de autoritate a Comisiei în problema în cauză considerată de competenţă naţională. Curtea refuză argumentarea guvernului belgian considerând căsunt încălcate dispoziţii ale Convenţiei. Curtea recunoaşte că dreptul la instruire necesită o reglementare internă dar ea nu trebuie să aducă atingere esenţei acestui dreptşi nici să lovească alte drepturi specificate de Convenţie. Pe baza interpretării generale pe care o reţine, Curtea în baza următoarelor argumente: atât timp cât şi legile din 1932, şi cele din 1963 se opuneau creării şi subvenţionării uno şcoli care nu s-ar conforma prescripţiilor generale de ordin lingvistic; retragerea totală a subvenţiilor şcolare care întreţineau un învăţământ în altă limbă; condiţiile care sunt impuse pentru copii care nu locuiesc lângă capitală, sau în Walonia, pentru învăţământul in aceste zone; refuzul omologării certificartelor de învăţământ neconforme cu prescripţiile lingvistice în materie; decide că este violată Convenţia, şi îşă rezervă dreptul de a cere pentru petenţii interesaţi despăgubiri echitabile în baza art.50.

“Lingvistica belgiană” Situația de fapt: La originea cazului stau 6 cereri introduse între iunie 1962-ianuarie 1964, de către 324 locuitori din Alsemberg, Beersel, Kraainem, Anvers, Gand, Louvain şi din Vilvorde, zone considerate de lege de limbă olandeză. Populaţia lor cuprinde în proporţie variabilă francofoni. Petenţii, părinţi ai copiilor de naţionalitate belgiană, acţionând în nume propriu, dar şi în cel al copiilor lor minori în număr de peste 800, doresc ca aceştia să primească educaţie în limba franceză. Reclamaţiile lor erau îndreptate contra unei serii de dispoziţii ale legislaţiei belgiene, şi în special contra legii din 30.07.1963 privind regimul lingvistic al învăţământului , care au abrogat 2 legi din anul 1932, încă în vigoare la introducerea primelor cereri. Reproşurile la adresa guvernului belgian privesc lipsa şcolilor de limbă franceză, a subvenţiilor şcolare, refuzarea omologării certificatelor de studii eliberate de aceste şcoli, închiderea accesului copiilor la clasele franceze existente în anumite locuri, ce-i obligă la instruirea la şcolile locale cu predare în limba olandeză, sau la migraţia spre zona capitalei sau a Walonia, ce ar aduce cu ea riscuri grave şi neplăceri. Hotărârea Curții:   În consecinţă părinţii denunţă violarea art. 8, 9, 14 din Convenţie şi art.2 al Protocolului nr.1. Pledoaria guvernului belgian se bazează pe lipsa de autoritate a Comisiei în problema în cauză considerată de competenţă naţională. Curtea refuză argumentarea guvernului belgian considerând căsunt încălcate dispoziţii ale Convenţiei. Curtea recunoaşte că dreptul la instruire necesită o reglementare internă dar ea nu trebuie să aducă atingere esenţei acestui dreptşi nici să lovească alte drepturi specificate de Convenţie. Pe baza interpretării generale pe care o reţine, Curtea în baza următoarelor argumente: atât timp cât şi legile din 1932, şi cele din 1963 se opuneau creării şi subvenţionării uno şcoli care nu s-ar conforma prescripţiilor generale de ordin lingvistic; retragerea totală a subvenţiilor şcolare care întreţineau un învăţământ în altă limbă; condiţiile care sunt impuse pentru copii care nu locuiesc lângă capitală, sau în Walonia, pentru învăţământul in aceste zone; refuzul omologării certificartelor de învăţământ neconforme cu prescripţiile lingvistice în materie; decide că este violată Convenţia, şi îşă rezervă dreptul de a cere pentru petenţii interesaţi despăgubiri echitabile în baza art.50.

Garanţia comună a creditorilor Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.  Garanţia comună prezintă următoarele trăsături: are un caracter general deoarece are ca obiect întregul patrimoniu al debitorului, privit ca o universalitate juridică, formată dintr-o sumă de valori, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept care intră în conţinutul său. Ea nu este afectată de schimbările sau fluctuaţiile care au loc ca urmare a dobândirii sau înstrăinării unor drepturi, a realizării unor creanţe sau asumării unor datorii. Aceste modificări patrimoniale nu rămân însă fără consecinţe, ele augmentând sau, după caz, diminuând garanţia comună în beneficiul sau în detrimentul tuturor creditorilor. Garanţia comună poate avea ca obiect şi anumite diviziuni ale patrimoniului, numite mase patrimoniale. Astfel, garanția comună este specializată, întrucât are ca obiect o anumită diviziune a patrimoniului. Atunci când creanţele sunt născute în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, titularii acestora trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul masei patrimoniale respective. Dacă ele sunt insuficiente pentru realizarea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.  Creditorii creanţelor născute în legătură cu o diviziune a patrimoniului constituită pentru exercitarea unei profesii autorizate pot urmări numai bunurile care fac obiectul diviziunii patrimoniului constituite pentru exercitarea profesiei respective. este comună tuturor creditorilor aceluiaşi debitor . Garanţia comună este unică, chiar dacă creditorii sunt mai mulţi și aparţine creditorilor, fără a deosebi după cum sunt chirografari sau cu garanţii speciale, ei putând urmări împreună şi concurent toate bunurile existente în patrimoniul debitorului la începutul urmăririi, precum şi pe acelea care vor intra în patrimoniu până la realizarea integrală a creanţelor.  Debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate. Această limitare poate privi doar acordul dintre debitor şi un creditor ipotecar. Creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale.  debitorul nu este deposedat de bunurile sale . Debitorul păstrează posesia și folosinţa lor şi poate să le înstrăineze valabil prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. nu conferă creditorilor dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă . Ei nu vor putea urmări bunurile în mâinile dobânditorilor, dacă debitorul le-a înstrăinat. Creditorii nu pot exercita niciun drept de preferinţă unii împotriva celorlalţi. este o garanţie proporţională . Preţul obţinut din valorificarea bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea fiecărei creanţe. Excepții de la această regulă: atunci când se invocă cauze legale de preferinţă: privilegiile, ipotecile şi gajul. Titularul unei cauze legale de preferinţă va fi plătit cu prioritate în raport cu creditorii chirografari. Dacă mai mulţi creditori se prevalează de existenţa unor cauze de preferinţă, ei vor fi plătiţi în ordinea dată de rangul garanţiei lor. În situaţia în care creditorii au acelaşi rang, ei vor fi plătiţi proporţional cu valoarea creanţei lor. atunci când între creditori a fost perfectată o convenţie cu privire la ordinea îndestulării lor, situaţie în care repartizarea preţului obţinut din valorificarea bunului se va face potrivit înţelegerii părţilor.

Garanţia comună a creditorilor Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.  Garanţia comună prezintă următoarele trăsături: are un caracter general deoarece are ca obiect întregul patrimoniu al debitorului, privit ca o universalitate juridică, formată dintr-o sumă de valori, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept care intră în conţinutul său. Ea nu este afectată de schimbările sau fluctuaţiile care au loc ca urmare a dobândirii sau înstrăinării unor drepturi, a realizării unor creanţe sau asumării unor datorii. Aceste modificări patrimoniale nu rămân însă fără consecinţe, ele augmentând sau, după caz, diminuând garanţia comună în beneficiul sau în detrimentul tuturor creditorilor. Garanţia comună poate avea ca obiect şi anumite diviziuni ale patrimoniului, numite mase patrimoniale. Astfel, garanția comună este specializată, întrucât are ca obiect o anumită diviziune a patrimoniului. Atunci când creanţele sunt născute în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, titularii acestora trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul masei patrimoniale respective. Dacă ele sunt insuficiente pentru realizarea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.  Creditorii creanţelor născute în legătură cu o diviziune a patrimoniului constituită pentru exercitarea unei profesii autorizate pot urmări numai bunurile care fac obiectul diviziunii patrimoniului constituite pentru exercitarea profesiei respective. este comună tuturor creditorilor aceluiaşi debitor . Garanţia comună este unică, chiar dacă creditorii sunt mai mulţi și aparţine creditorilor, fără a deosebi după cum sunt chirografari sau cu garanţii speciale, ei putând urmări împreună şi concurent toate bunurile existente în patrimoniul debitorului la începutul urmăririi, precum şi pe acelea care vor intra în patrimoniu până la realizarea integrală a creanţelor.  Debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate. Această limitare poate privi doar acordul dintre debitor şi un creditor ipotecar. Creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale.  debitorul nu este deposedat de bunurile sale . Debitorul păstrează posesia și folosinţa lor şi poate să le înstrăineze valabil prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. nu conferă creditorilor dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă . Ei nu vor putea urmări bunurile în mâinile dobânditorilor, dacă debitorul le-a înstrăinat. Creditorii nu pot exercita niciun drept de preferinţă unii împotriva celorlalţi. este o garanţie proporţională . Preţul obţinut din valorificarea bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea fiecărei creanţe. Excepții de la această regulă: atunci când se invocă cauze legale de preferinţă: privilegiile, ipotecile şi gajul. Titularul unei cauze legale de preferinţă va fi plătit cu prioritate în raport cu creditorii chirografari. Dacă mai mulţi creditori se prevalează de existenţa unor cauze de preferinţă, ei vor fi plătiţi în ordinea dată de rangul garanţiei lor. În situaţia în care creditorii au acelaşi rang, ei vor fi plătiţi proporţional cu valoarea creanţei lor. atunci când între creditori a fost perfectată o convenţie cu privire la ordinea îndestulării lor, situaţie în care repartizarea preţului obţinut din valorificarea bunului se va face potrivit înţelegerii părţilor.

Dreptul de vot Acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea general proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, în mod direct sau prin reprezentare, în baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva adunare general sau prin corespondenţă, în cazul societăţilor închise cu acţiuni nominative. Pot vota în adunarea generală: ·         acţionarii înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de registrul independent privat al acţionarilor, corespunzătoare datei de referinţă ·         acţionarii proprietari ai acţiunilor ce constituite garanţii reale mobiliare ·         acţionarii cu acţiuni la purtător depuse la locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înştiinţarea de convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de adunare. Nu pot vota acţionarii care: ·         au calitatea de membri ai consiliului de administraţie, directoratului sau consiliului de supraveghere, cu privire la descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie; însă pot vota situaţia financiară anuală, dacă nu se poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutive ·         într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii. Dreptul de vot nu poate fi cedat. Orice convenţie prin care acţionarul se obligă să exercite dreptul de vot în conformitate cu instrucţiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuţii de reprezentare este nulă. Se întocmeşte un proces-verbal, semnat de preşedinte şi secretar, prin care se constată îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării generale, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate, iar la cererea acţionarilor, declaraţiile făcute de ei în şedinţă. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale. Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis. Prin excepţie, votul secret este obligatoriu pentru: ·         numirea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere ·         numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari ·         stabilirea răspunderii membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii. Hotărârile AGA vor fi depuse în termen de 15 zile la registrul comerţului şi publicate în Monitorul Oficial pentru opozabilitate. Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial. Acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. 

Dreptul de vot Acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea general proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, în mod direct sau prin reprezentare, în baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva adunare general sau prin corespondenţă, în cazul societăţilor închise cu acţiuni nominative. Pot vota în adunarea generală: ·         acţionarii înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de registrul independent privat al acţionarilor, corespunzătoare datei de referinţă ·         acţionarii proprietari ai acţiunilor ce constituite garanţii reale mobiliare ·         acţionarii cu acţiuni la purtător depuse la locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înştiinţarea de convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de adunare. Nu pot vota acţionarii care: ·         au calitatea de membri ai consiliului de administraţie, directoratului sau consiliului de supraveghere, cu privire la descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie; însă pot vota situaţia financiară anuală, dacă nu se poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutive ·         într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii. Dreptul de vot nu poate fi cedat. Orice convenţie prin care acţionarul se obligă să exercite dreptul de vot în conformitate cu instrucţiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuţii de reprezentare este nulă. Se întocmeşte un proces-verbal, semnat de preşedinte şi secretar, prin care se constată îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării generale, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate, iar la cererea acţionarilor, declaraţiile făcute de ei în şedinţă. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale. Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis. Prin excepţie, votul secret este obligatoriu pentru: ·         numirea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere ·         numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari ·         stabilirea răspunderii membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii. Hotărârile AGA vor fi depuse în termen de 15 zile la registrul comerţului şi publicate în Monitorul Oficial pentru opozabilitate. Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial. Acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.