Condron c. Regatul Unit Situația de fapt: Cei doi reclamanţi erau amândoi dependenţi de droguri şi suspectaţi că au făcut trafic de droguri. Amândoi au tăcut în momentul interogării de către poliţie, aceştia fiind sfătuiţi să tacă de avocatul lor, care a fost prezent în timpul interogării de către poliţie, dat fiind că acuzaţii erau sub efectul drogurilor iar avocatul era de părere că reclamanţii erau, în consecinţă, inapţi pentru a răspunde la întrebări datorită influenţei drogurilor. Ulterior, reclamanţii au fost judecaţi şi au fost găsiţi vinovaţi de juriu pentru distribuirea de droguri şi posesie de droguri cu intenţia de a distribui droguri. Ambele persoane în cauză au administrat probe la proces. Ambele persoane au făcut recurs însă acesta a fost respins. La procesul reclamanţilor, judecătorul a pus în vedere juraţilor că aceştia pot trage concluzii contrare pe baza tăcerii reclamanţilor, însă judecătorul nu a atras atenţia juraţilor asupra posibilităţii ca reclamanţii să aibă un motiv întemeiat pentru a păstra tăcerea, la recomandarea avocatului lor, şi nu pentru că nu ar fi avut răspunsuri satisfăcătoare de dat. Reclamanţii nu au susţinut că dreptul la tăcere trebuie considerat un drept absolut în contextul unui proces cu juraţi. Totuşi, au arătat că absenţa măsurilor de protecţie împotriva concluziilor contrare trase în urma tăcerii lor în timpul interogatoriului la poliţie, împreună cu neluarea în considerare a circumstanţelor particulare ale cauzei lor, încălcau acest drept. Hotărârea Curții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că juriul, cu o pregătire adecvată, avea rolul de a decide dacă să tragă concluzii contrare sau nu în baza tăcerii reclamanţilor. Legislaţia în cauză încredinţa în mod specific această sarcină juraţilor, ca parte a unei strategii legislative al cărei scop era de a limita utilizarea tăcerii unui pârât la procesul acestuia. Conform Curţii, atunci când juraţii şi nu judecătorul pot trage concluzii contrare, o măsură de protecţie suplimentară necesară pentru a împiedica încălcarea dreptului la privilegiul contra autoincriminării constă în recomandarea juriului ca, dacă tăcerea acuzaţilor din timpul interogării la poliţie nu putea fi atribuită faptului că nu aveau un răspuns sau acesta nu putea fi expus în momentul interogatoriului, juriul să nu tragă concluzii contrare. În aceste circumstanţe, Curtea a hotărât că juriul nu fusese îndrumat corespunzător de către judecător şi orice altă concluzie avea să se opună importanţei fundamentale a dreptului la tăcere, un drept care reprezintă esenţa noţiunii de proces echitabil şi care este garantat de art. 6 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea a hotărât că reclamanţii nu beneficiaseră de un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenţie, articol care astfel fusese încălcat.
Condron c. Regatul Unit Situația de fapt: Cei doi reclamanţi erau amândoi dependenţi de droguri şi suspectaţi că au făcut trafic de droguri. Amândoi au tăcut în momentul interogării de către poliţie, aceştia fiind sfătuiţi să tacă de avocatul lor, care a fost prezent în timpul interogării de către poliţie, dat fiind că acuzaţii erau sub efectul drogurilor iar avocatul era de părere că reclamanţii erau, în consecinţă, inapţi pentru a răspunde la întrebări datorită influenţei drogurilor. Ulterior, reclamanţii au fost judecaţi şi au fost găsiţi vinovaţi de juriu pentru distribuirea de droguri şi posesie de droguri cu intenţia de a distribui droguri. Ambele persoane în cauză au administrat probe la proces. Ambele persoane au făcut recurs însă acesta a fost respins. La procesul reclamanţilor, judecătorul a pus în vedere juraţilor că aceştia pot trage concluzii contrare pe baza tăcerii reclamanţilor, însă judecătorul nu a atras atenţia juraţilor asupra posibilităţii ca reclamanţii să aibă un motiv întemeiat pentru a păstra tăcerea, la recomandarea avocatului lor, şi nu pentru că nu ar fi avut răspunsuri satisfăcătoare de dat. Reclamanţii nu au susţinut că dreptul la tăcere trebuie considerat un drept absolut în contextul unui proces cu juraţi. Totuşi, au arătat că absenţa măsurilor de protecţie împotriva concluziilor contrare trase în urma tăcerii lor în timpul interogatoriului la poliţie, împreună cu neluarea în considerare a circumstanţelor particulare ale cauzei lor, încălcau acest drept. Hotărârea Curții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că juriul, cu o pregătire adecvată, avea rolul de a decide dacă să tragă concluzii contrare sau nu în baza tăcerii reclamanţilor. Legislaţia în cauză încredinţa în mod specific această sarcină juraţilor, ca parte a unei strategii legislative al cărei scop era de a limita utilizarea tăcerii unui pârât la procesul acestuia. Conform Curţii, atunci când juraţii şi nu judecătorul pot trage concluzii contrare, o măsură de protecţie suplimentară necesară pentru a împiedica încălcarea dreptului la privilegiul contra autoincriminării constă în recomandarea juriului ca, dacă tăcerea acuzaţilor din timpul interogării la poliţie nu putea fi atribuită faptului că nu aveau un răspuns sau acesta nu putea fi expus în momentul interogatoriului, juriul să nu tragă concluzii contrare. În aceste circumstanţe, Curtea a hotărât că juriul nu fusese îndrumat corespunzător de către judecător şi orice altă concluzie avea să se opună importanţei fundamentale a dreptului la tăcere, un drept care reprezintă esenţa noţiunii de proces echitabil şi care este garantat de art. 6 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea a hotărât că reclamanţii nu beneficiaseră de un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenţie, articol care astfel fusese încălcat.
Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Distincţie între reîncadrare, potrivit Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice şi plata efectivă a drepturilor salariale 19 octombrie 2015 Potrivit minutei nr. 32, în dosarul nr. 1329/1/2015 pronunţată în şedinţa publică din data de 19 octombrie 2015, ÎCCJ a stabilit că: “În raport de prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale şi de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare şi plata efectivă a drepturilor salariale. Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul Pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Civilă Distincţie între reîncadrare, potrivit Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice şi plata efectivă a drepturilor salariale 19 octombrie 2015 Potrivit minutei nr. 32, în dosarul nr. 1329/1/2015 pronunţată în şedinţa publică din data de 19 octombrie 2015, ÎCCJ a stabilit că: “În raport de prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale şi de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare şi plata efectivă a drepturilor salariale. Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.” Aceasta este obligatorie potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
CJUE stabilește informațiile care trebuie furnizate de creditor în mod obligatoriu în contractele de credit În hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza Cauza C 348/14 Maria Bucura, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stability modalitățile de recuperare 13 iulie 2015 În hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza Cauza C 348/14 Bucura, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit informațiile obligatorii care trebuie furnizate de creditor în conformitate cu Directiva privind creditul de consum (87/102) și Directiva clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (93/13). Curtea a constatat că persoana fizică care este codebitor în cadrul unui contract de credit de consum, pentru motive care nu țin de activitatea sa profesională, trebuie să fie considerată consumator în raport cu ambele directive. Astfel codebitorul are dreptul să primească toate informațiile pe care Directiva privind creditul de consum le solicită creditorilor să le furnizeze consumatorilor. Consecința este faptul că, pentru a evalua dacă anumite clauzele dintr-un contract de credit de consum sunt redactate în mod clar și inteligibil trebuie luată în considerare și poziția codebitorului. Trebuie comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său, respectiv dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil astfel încât să îi permită consumatorului să evalueze un astfel de cost și împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul de credit de consum a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care sa încheiat contractul, drept esențiale. Pentru a citi rezumatul hotărârii în cauza Cauza C 348/14 Bucura vedeți aici .
CJUE stabilește informațiile care trebuie furnizate de creditor în mod obligatoriu în contractele de credit În hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza Cauza C 348/14 Maria Bucura, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stability modalitățile de recuperare 13 iulie 2015 În hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza Cauza C 348/14 Bucura, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit informațiile obligatorii care trebuie furnizate de creditor în conformitate cu Directiva privind creditul de consum (87/102) și Directiva clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (93/13). Curtea a constatat că persoana fizică care este codebitor în cadrul unui contract de credit de consum, pentru motive care nu țin de activitatea sa profesională, trebuie să fie considerată consumator în raport cu ambele directive. Astfel codebitorul are dreptul să primească toate informațiile pe care Directiva privind creditul de consum le solicită creditorilor să le furnizeze consumatorilor. Consecința este faptul că, pentru a evalua dacă anumite clauzele dintr-un contract de credit de consum sunt redactate în mod clar și inteligibil trebuie luată în considerare și poziția codebitorului. Trebuie comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său, respectiv dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil astfel încât să îi permită consumatorului să evalueze un astfel de cost și împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul de credit de consum a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care sa încheiat contractul, drept esențiale. Pentru a citi rezumatul hotărârii în cauza Cauza C 348/14 Bucura vedeți aici .
Partajul judiciar Partajul judiciar este reglementat ca o procedură specială. Normele din Codul de procedură civilă se aplică indiferent dacă partajul priveşte un bun determinat sau o universalitate de bunuri, o proprietate pe cote-părţi, când fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate, sau o proprietate în devălmăşie, când dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. Partajul se realizează voluntar, prin bună învoială şi numai în măsura în care părţile nu se înţeleg ele se vor adresa instanţei judecătoreşti. Chiar dacă a fost sesizată instanţa, aceasta are datoria, în tot cursul procesului, să stăruie ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere, instanţa va hotărî potrivit înţelegerii lor. Dacă împărţeala se poate face prin bună învoială, iar printre cei interesaţi se află minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească ori dispăruţi, ea se realizează numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau a ocrotitorului legal. Dacă înţelegerea priveşte numai partajul anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, iar pentru celelalte bunuri procesul va continua. În unele cazuri partajul judiciar este obligatoriu, părţile neputând recurge la un partaj voluntar. Este vorba de următoarele trei cazuri: când lipseşte unul dintre coproprietari dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea instanţei de tutelă, respectiv a ocrotitorului legal pentru un partaj voluntary când partajul bunurilor comune dobândite în condiţiile regimului comunităţii legale este cerut, în timpul căsătoriei, de creditorii personali ai unuia dintre soţi şi când partajul este cerut de creditorii unuia dintre coproprietari. Există şi cazuri în care partajul judiciar nu este admisibil, singura modalitate de partaj fiind cea prin bună învoială. Astfel, în cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată decât cel la care se referă părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părţi încetează de a mai fi destinate folosinţei comune, partajul este posibil numai prin bună învoială. Partajul nu este obligatoriu, în sensul că este posibil ca instanţa să fie sesizată numai cu o cerere în constatare, referitoare doar la aspectele asupra cărora coproprietarii sau codevălmaşii nu se înţeleg. Partajul judiciar se poate realiza fie pe cale principală, fie pe cale accesorie sau incidental sau în cadrul contestaţiei la executare.
Partajul judiciar Partajul judiciar este reglementat ca o procedură specială. Normele din Codul de procedură civilă se aplică indiferent dacă partajul priveşte un bun determinat sau o universalitate de bunuri, o proprietate pe cote-părţi, când fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate, sau o proprietate în devălmăşie, când dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. Partajul se realizează voluntar, prin bună învoială şi numai în măsura în care părţile nu se înţeleg ele se vor adresa instanţei judecătoreşti. Chiar dacă a fost sesizată instanţa, aceasta are datoria, în tot cursul procesului, să stăruie ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere, instanţa va hotărî potrivit înţelegerii lor. Dacă împărţeala se poate face prin bună învoială, iar printre cei interesaţi se află minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească ori dispăruţi, ea se realizează numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau a ocrotitorului legal. Dacă înţelegerea priveşte numai partajul anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, iar pentru celelalte bunuri procesul va continua. În unele cazuri partajul judiciar este obligatoriu, părţile neputând recurge la un partaj voluntar. Este vorba de următoarele trei cazuri: când lipseşte unul dintre coproprietari dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea instanţei de tutelă, respectiv a ocrotitorului legal pentru un partaj voluntary când partajul bunurilor comune dobândite în condiţiile regimului comunităţii legale este cerut, în timpul căsătoriei, de creditorii personali ai unuia dintre soţi şi când partajul este cerut de creditorii unuia dintre coproprietari. Există şi cazuri în care partajul judiciar nu este admisibil, singura modalitate de partaj fiind cea prin bună învoială. Astfel, în cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată decât cel la care se referă părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părţi încetează de a mai fi destinate folosinţei comune, partajul este posibil numai prin bună învoială. Partajul nu este obligatoriu, în sensul că este posibil ca instanţa să fie sesizată numai cu o cerere în constatare, referitoare doar la aspectele asupra cărora coproprietarii sau codevălmaşii nu se înţeleg. Partajul judiciar se poate realiza fie pe cale principală, fie pe cale accesorie sau incidental sau în cadrul contestaţiei la executare.
Angajații nu vor mai putea fi verificați la domiciliu pe durata concediului medical În M. Of. nr. 496 din data de 7 iulie 2015 a fost publicată Legea nr. 183/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010 pentru modificarea şi completarea Or 8 iulie 2015 În M. Of. nr. 496 din data de 7 iulie 2015 a fost publicată Legea nr. 183/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Potrivit acestor reglementări au fost abrogate prevederile OUG nr. 36/2010 potrivit cărora persoanelor aflate în concediu medical aveau obligația de a fi prezente la domiciliu, în vederea exercitării verificării de către reprezentanţii plătitorilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate. Nerespectarea acestor prevederi putea atrage neplata indemnizaţiei de asigurări sociale de sănătate.
Angajații nu vor mai putea fi verificați la domiciliu pe durata concediului medical În M. Of. nr. 496 din data de 7 iulie 2015 a fost publicată Legea nr. 183/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010 pentru modificarea şi completarea Or 8 iulie 2015 În M. Of. nr. 496 din data de 7 iulie 2015 a fost publicată Legea nr. 183/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Potrivit acestor reglementări au fost abrogate prevederile OUG nr. 36/2010 potrivit cărora persoanelor aflate în concediu medical aveau obligația de a fi prezente la domiciliu, în vederea exercitării verificării de către reprezentanţii plătitorilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate. Nerespectarea acestor prevederi putea atrage neplata indemnizaţiei de asigurări sociale de sănătate.
