În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din data de 9 iunie 2015 a fost publicată Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din 21 ianuarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014).
I. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.018/4/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept:
"1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal;
2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal."
II. Motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
1. Încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare
Legiuitorul român a reglementat printr-o lege specială medierea şi profesia de mediator, respectiv Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 441 din 22 mai 2006, ce a suferit modificări ulterioare.
În conţinutul art. 1 alin. (1) din legea mai sus menţionată este definită medierea, aceasta reprezentând "o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor".
În alin. (2) al aceluiaşi articol a fost statuat un principiu fundamental ce caracterizează medierea, precum şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă soluţia pronunţată de către mediator, şi anume "încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile".
În dezlegarea primei chestiuni de drept referitoare la natura juridică a încheierii acordului de mediere este relevant a face distincţiile între cauzele care înlătură răspunderea penală în concepţia Codului penal, referitoare la retragerea plângerii prealabile şi împăcare, cauze ce se exclud, şi modul în care este incidentă medierea.
În art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 delimitează sfera de aplicare a medierii, în latura penală a procesului, în mod exclusiv în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
În art. 158, alin. 1 Cod penal a reglementat instituția retragerii plângerii prealabile ca fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale numai în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.
Potrivit Codului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată în cazul următoarelor infracţiuni:
- lovirea sau alte violenţe - art. 193 [în cazul faptei prevăzute în art. 193, săvârşită asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (2), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu],
- vătămarea corporală din culpă - art. 196 [în cazul faptei prevăzută în art. 196, săvârşită asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (2), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu];
- ameninţarea - art. 206,
- agresiunea sexuală - art. 219 alin. (1);
- hărţuirea sexuală - art. 223;
- violarea de domiciliu - art. 224;
- violarea sediului profesional - art. 225;
- violarea vieţii private prevăzută în art. 226 alin. (1) şi (2);
- divulgarea secretului profesional - art. 227;
- furtul săvârşit în condiţiile art. 231 alin. (1);
- abuzul de încredere - art. 238;
- abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor - art. 239;
- bancruta simplă prevăzută în art. 240;
- bancruta frauduloasă - art. 241;
- gestiunea frauduloasă - art. 242;
- distrugerea prevăzută - art. 253 alin. (1) şi (2);
- tulburarea de posesie - art. 256;
- asistenţa şi reprezentarea neloială - art. 284;
- nerespectarea hotărârilor judecătoreşti - art. 287 alin. (1) lit. d)-g);
- violarea secretului corespondenţei - art. 302 alin. (1);
- abandonul de familie - art. 378;
- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului - art. 379;
- împiedicarea exercitării libertăţii religioase - art. 381.
În art. 159, alin. 1 Cod penal a reglementat instituția împăcării care poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
În alin. (2) al textului de lege menţionat sunt arătate efectele împăcării în sensul că înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
Această instituţie juridică este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni:
- infracţiunea de furt - art. 228;
- infracţiunea de furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) și infracţiunea de furt de folosinţă - art. 230 în temeiul art. 231 alin. (2);
- însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243;
- înşelăciunea - art. 244;
- înşelăciunea privind asigurările - art. 245.
Alte incriminări, respectiv
- violenţa în familie - art. 199 alin. (2)
- infracţiunile de lovire sau alte violenţe - art. 193
- vătămare corporală din culpă - art. 196,
săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală.
În cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu şi nicidecum la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Din prezentarea celor două cauze distincte de înlăturare a răspunderii penale, respectiv retragerea plângerii prealabile şi împăcarea, rezultă că sfera infracţiunilor care intră sub incidenţa acestor două instituţii este diferită, aşa încât medierea nu poate fi considerată o modalitate a împăcării, ci este o cauză sui-generis, care înlătură răspunderea penală, reglementată prin Legea nr. 192/2006, şi care operează atât cu privire la categoria infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi referitor la cealaltă categorie a infracţiunilor, pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală.
Art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 cuprinde procedura de mediere înainte de începerea procesului penal, această ipoteză fiind exclusă în cazul împăcării părţilor sau subiecţilor procesuali.
În cazul în care procedura încheierii unui acord de mediere are loc după începerea procesului penal, mediatorul este ţinut prin dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, referitoare la garanţii procesuale, în sensul ca "să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret", aceste condiţii nefiind reglementate în cazul instituţiei împăcării.
Modul în care se ia act de existenţa acordului de mediere, care este diferit de cel prin care se ia act de împăcarea părţilor, distincţia fiind reglementată de dispoziţiile art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Conform art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006:
”Pentru soluţionarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c)”.
În ceea ce privește modul în care se ia act de împăcarea părților, legea nu prevede expres și nici instanța nu face precizări în cuprinsul Deciziei nr. 9/2015.
În conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator legiuitorul foloseşte noţiunea de "înţelegere", şi nu aceea de "împăcare", conferind încheierii acordului de mediere un caracter distinct, ca modalitate de soluţionare amiabilă a conflictului de drept penal, în raport cu cealaltă cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv împăcarea.
Chiar dacă sensurile celor două noţiuni sunt sinonime în limbajul uzual, legiuitorul le-a conferit distincţie juridică prin reglementarea specială a încheierii acordului de mediere, această concluzie susţinându-se şi prin conţinutul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit cărora, atunci când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar în alin. (2) se stipulează că înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice.
Pe de altă parte, în conţinutul dispoziţiilor art. 45-47 din acelaşi act normativ, legiuitorul a prevăzut expres elementele contractului de mediere. Altfel spus, încheierea scrisă a acordului de mediere sub forma contractului consacră înţelegerea părţilor aflate în conflict prin evidenţierea tuturor clauzelor consimţite de acestea, ceea ce îi conferă un caracter distinct, autonom - indiferent de terminologia folosită -, în raport cu instituţia juridică a împăcării, prevăzută în dispoziţiile art. 159 Cod penal.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, stabilind că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă "a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea, ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii".
În aceste dispoziţii legiuitorul reglementează încheierea unui acord de mediere în mod diferenţiat de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, aşa încât dobândeşte caracterul de caz distinct care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
Or, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. g) Codul de procedură penală au corespondent în planul dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală.
În art. 67 alin. (1) Legea nr. 192/2006, legiuitorul a prevăzut aplicabilitatea medierii, ca modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, în cauze penale, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă.
Încheierea unui acord de mediere se diferenţiază de împăcare prin faptul că poate interveni şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal, în timp ce împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, precum şi de faptul că ea trebuie să fie totală şi necondiţionată.
Încheierea unui acord de mediere este diferită şi de retragerea plângerii prealabile, prin aceea că după realizarea acordului nu se mai poate formula plângere prealabilă chiar dacă termenul nu a expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri penale prealabile.
În această situaţie, reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) Codul de procedură penală evidenţiază caracterul de cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.
2. Procedura încheierii unui acord de mediere se poate desfăşura în tot cursul procesului penal, nefiind condiţionată de dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea poate interveni doar până la citirea actului de sesizare.
Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, procedura de mediere se poate desfăşura chiar înaintea începerii procesului penal, ceea ce o distinge de împăcare şi retragerea plângerii prealabile.
În conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (1) Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere.
În ceea ce priveşte termenul până la care medierea poate interveni cu privire la latura penală a cauzei, cum textul nu face nicio distincţie cu privire la vreun anumit stadiu al judecăţii, rezultă că acordul de mediere poate fi încheiat oricând în cursul acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, fără a limita momentul până la care instanţa poate proceda în acest sens. Astfel, oricând în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda cauza în vederea desfăşurării procedurii reglementate de dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Mai mult, textul de lege sus-menţionat, care reglementează suspendarea judecăţii, este inclus în cap. I "Dispoziţii generale" al titlului III "Judecata" din partea specială a Codului de procedură penală, ceea ce face ca dispoziţiile sale să fie aplicabile atât în tot cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în tot cursul judecăţii în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
În concluzie, încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, şi nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării.
Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.018/4/2014, şi stabileşte că:
1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
