14 ianuarie 2015

 

Titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991. Ieșire din indiviziune. Competența teritorială.

Acțiunea, prin care s-a solicitat ieşirea din indiviziune asupra unor terenuri agricole deținute în baza titlului emis în urma reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află situate imobilele, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) C.proc.civ.

 

 

16 ianuarie 2015

 

Modificarea cuantumului valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Admiterea excepției necompetenței materiale a primei instanțe ridicată din oficiu de instanța de apel în cel de al doilea ciclu procesual. Nelegalitate.

Punând în discuţie din oficiu necompetenţa materială a tribunalului ca primă instanţă, în raport de valoarea obiectului cauzei (astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză,) în ce-al doilea ciclu procesual şi anulând sentinţa apelată, pentru a trimite cauza spre rejudecare la judecătorie, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor art. 181 C.proc.civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Ca atare, acordând relevanţă modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cuantumul valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării iniţiale realizată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care la acel moment valoarea obiectului pricinii nu a fost contestată și cum această valoare, în raport de care se stabileşte competenţa materială a instanţei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., poate fi determinată numai în faţa primei instanţe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac (pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuaţia valorii obiectului pricinii pe parcursul soluţionării cauzei), curtea de apel a pronunțat o soluție cu ignorarea prevederilor art. 181 C.proc.civ.

 

 

23 ianuarie 2015

 

Renunțarea la cererea principală de chemare în judecată. Cerere reconvențională. Prorogare legală de competență.

Prorogarea legală de competenţă prevăzută de dispozițiile art. 123 alin. (1) NCPC produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală şi cererea reconvenţională se soluţionează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui nou dosar, întrucât - chiar prin judecarea sa separată - cererea reconvenţională păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condiţiile art. 209 NCPC, neputând fi considerată o cerere introductivă de instanţă, în sensul art. 30 alin. (3) NCPC.

Astfel, din moment ce instanța a constatat, la primul termen de judecată fixat după încheierea etapei regularizării, că este competentă a soluţiona cererea principală şi a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acesteia, a rămas învestită şi cu soluţionarea cererii reconvenţionale, înregistrată separat, fără a fi posibilă, în noul dosar format, verificarea distinctă a competenţei de soluţionare a acestei cereri incidentale.

 

 

28 ianuarie 2015

 

Imobil preluat abuziv. Restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul beneficiarului de la momentul emiterii dispoziției. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicit

Noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele, având drept premisă condiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat, fiind astfel necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț.

Cum însă reclamanții au redobândit în proprietate şi posesie imobilul, ce a aparţinut autorului lor, în temeiul legilor speciale de reparaţie, iar nu pe calea dreptului comun, nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosinţă a imobilului de existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, în perioada cuprinsă între momentul preluării bunului de către stat (1948) și momentul restituirii (2007), perioadă pentru care au solicitat despăgubirile.

Distincția dintre cele două tipuri de acțiuni este relevantă în ceea ce priveşte data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existenţa dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr.10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situaţia acţiunii în revendicare. Însă, cum reclamanții au optat pentru restituirea imobilului în procedura specială de reparaţie, au dobândit calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a bunului și, prin urmare, numai de la acea dată, pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosinţă asupra imobilului.

 

 

28 ianuarie 2015

 

Răspundere civilă delictuală. Obligarea unității spitalicești la despăgubiri materiale și morale ca urmare a infecției cu stafilococ auriu contactată de pacient pe durata internării. Inadmisibilitatea majorării pretențiilor direct în apel. Limitele decont

1. „Despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanţe” la care se referă teza a IV-a a art. 294 alin. (2) C.proc.civ., sunt acele despăgubiri cerute prin acţiune dar care, dat fiind caracterul lor succesiv, continuă să curgă şi după pronunţarea hotărârii de fond.

Prin urmare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciilor de ordin material şi moral suferite ca urmare a infectării sale accidentale cu stafilococ auriu în perioada cât s-a aflat sub tratament şi îngrijiri medicale la unitatea spitalicească, reparare pe care acesta a văzut-o ca posibilă, prin acordarea unor sume globale - în raport de starea sănătăţii sale la momentul formulării cererii -, solicitarea din apel de majorare a acestor daune, nu poate fi văzută decât ca o cerere nouă, indiferent că justificarea acestei majorări s-ar regăsi în reaprecierea prejudiciilor morale menţionate în acțiunea introductivă, ori ar fi ataşată suferinţelor provocate de noi proceduri medicale cărora reclamantul ar urma să fie supus.

Astfel, în mod legal, instanța de apel a calificat aceste pretenții drept „cereri noi” în raport de cadrul procesual stabilit în primă instanţă şi de dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ., considerându-le inadmisibile de dedus judecăţii direct în faza procesuală a apelului.

 

2. În baza formularului E112, Statul Român suportă doar costurile serviciilor medicale prevăzute în pachetul de bază de care beneficiază persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România şi doar în limita costurilor tratamentelor din România.

Astfel, în condiţiile în care legislaţia specială română permite doar decontarea parţială şi în anumite limite a costurilor tratamentelor medicale transfrontaliere (în spaţiul UE), instanţa nu putea invoca drept argument valabil al respingerii pretenţiei reclamantului vizând suma solicitată cu titlu de daune materiale reprezentând costurile medicale suportate ca urmare a intervențiilor chirurgicale, împrejurarea că acesta ar fi beneficiat de decontarea din partea Statului Român a cheltuielilor generate de operaţiile efectuate în Italia şi Germania, prin intermediul formularului E 112, fără măcar a verifica în concret sumele de restituirea cărora partea a beneficiat şi, mai ales, tipul de servicii incluse în operaţiunea de decontare, atât timp cât onorariile medicilor şi asistentelor medicale ce au acordat îngrijire reclamantului pe durata spitalizării şi tratării acestuia în clinica din Germania nu se includ în costurile directe de spitalizare acoperite în baza formularului E 112.

 

 

30 ianuarie 2015

 

Inexistenţa dreptului de autor asupra proiectului de scenariu al unei emisiuni de divertisment (operă audiovizuală). Creaţii excluse de la protecţia legală.

Ideea sau conceptul unei emisiuni de televiziune - operă audiovizuală - pe teme astrologice sau semne ale zodiacului, nu pot constitui obiect al dreptului de autor, date fiind dispoziţiile art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996 care dispun în sensul că: „nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare”.

Forma de exprimare invocată de către recurent este cea de proiect/sinopsis al unei eventuale emisiuni, aşadar o posibilă operă scrisă, care, însă, din punct de vedere al cerinţelor de concurs şi în contextul scopului eventual de realizare a unei opere audiovizuale (emisiune de televiziune) nu are decât valenţa unei etape pregătitoare, premergătoare, ce precede realizarea scenariului emisiunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996 „sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei.”

În consecinţă, un proiect de scenariu fără a fi scenariul însuşi (ori, eventual, dialogurile efectiv purtate în emisiune) nu poate constitui temei al constatării încălcării vreunui drept de autor, întrucât doar crearea scenariului (ori a dialogurilor) ca operă scrisă (chiar nefinalizată) inclusă în opera comună - opera audiovizuală - ar fi putut constitui premisa realizării comparaţiei cu emisiunea de televiziune cu privire la care se pretinde încălcarea dreptului de autor.

Prin urmare, nu poate fi reţinut în patrimoniul reclamantului un drept de autor cu privire la formatul unei emisiuni de divertisment având la bază ideea de semne zodiacale, dat fiind caracterul general al solicitării, întrucât obiect al dreptului de autor nu poate constitui decât o formă concretă de exprimare, ce întruneşte criteriul originalităţii, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea sau destinaţia operei originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996.

 

 

30 ianuarie 2015

 

Rezoluție de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals, ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, în contextul suspendării procesului civil în baza art. 244 alin. (1) pct. 2

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa penală sesizată a se pronunţa asupra elementelor menţionate în art. 22 alin. (1) C.proc.pen. - existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia - şi care privesc exclusiv latura penală a procesului penal; în acest caz, instanţei civile nu îi este permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanţei penale ci, cu privire la acestea, doar va face aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat şi, drept urmare, va considera că acestea sunt deja demonstrate.

În ceea ce priveşte însă rezoluția procurorului, aceasta nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanţa civilă să poată face aplicarea art. 22 alin. 1 C.proc.pen.

Astfel, în condiţiile în care prin rezoluţia organelor de cercetare penală s-a dispus, ca urmare a împlinirii prescripţiei speciale prevăzute de art. 124 C.pen., neînceperea urmării penale pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals în legătură cu utilizarea unui înscris pentru dobândirea în proprietate a unui imobil, soluţia dispusă de procuror nu oferea instanţei civile alte elemente decât cele care rezultă în mod neechivoc din partea ei dispozitivă şi potrivit efectelor prevăzute de lege – neînceperea urmăririi penale ca efect al înlăturării răspunderii penale datorată împlinirii prescripţiei speciale; prin urmare, nu era posibil a se reţine că prin această rezoluţie ar fi fost soluţionat vreun aspect ce privea de latura civilă a cauzei (cum ar fi menţinerea sau înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor în legătură cu care s-au derulat cercetările penale).

În consecinţă, în mod nelegal şi cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al nemijlocirii administrării probelor, instanţa de apel a reţinut şi valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume raportul de expertiză criminalistică grafoscopică, considerând această probă determinantă, cu consecinţa înlăturării din materialul probator al cauzei a actului contestat.

În atare împrejurare, instanţa era ţinută a observa dispoziţiile art. 184 C.proc.civ. care dispun în sensul că, atunci când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, astfel încât, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. 1 C.proc.civ., trebuia să procedeze la verificarea situaţiei de fapt prin administrarea nemijlocită a unor probe care să conducă, eventual, la infirmarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, neexistând vreun temei legal pentru preluarea unor aspecte de fapt reţinute în rezoluţia penală fără legătură cu soluţia adoptată de procuror (raportul de expertiză, nefiind şi neputând fi reţinut de organul de cercetare penală pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, ci doar împlinirea prescripţiei penale speciale).

 

 

11 februarie 2015

 

Admisibilitatea recursului formulat împotriva deciziei pronunțată în recurs ca urmare a greșitei calificări de către instanță a căii de atac exercitată de părțile litigante. Acțiune formulată împotriva actelor emise în aplicarea prevederilor Legii nr. 112

1. Critica, prin care partea recurentă invocă greşita calificare a căii de atac de către curtea de apel, respectiv recurs și nu apel, împrejurare ce a condus la soluţionarea cauzei de către un complet format din trei judecători, cu consecinţa răpirii unei căi de atac prevăzute de lege, se încadrează în prevederile art. 304 pct. 1 C.proc.civ., iar o astfel de critică nu ar putea fi soluţionată şi pretinsa greşeală a instanţei nu ar putea fi îndreptată decât prin recunoaşterea admisibilităţii căii de atac a recursului.

 

2. Din analiza de ansamblu a prevederilor Legii nr. 112/1995 reiese fără dubiu concluzia că legiuitorul a înţeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.

Astfel, având în vedere regula instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, concluzia ce se impune este aceea că hotărârile pronunţate în primă instanţă în exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise de comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv cea a recursului, ar fi prevăzut-o expres şi nu ar fi utilizat sintagma generică „potrivit legii civile”.

În acest context, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2821 alin. (2) C.proc.civ. și, calificând calea de atac exercitată de părți, ca fiind recurs, în loc de apel, a pronunţat hotărârea cu încălcarea normei imperative privind compunerea instanţei ale art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 (potrivit cărora apelurile se judecă în complet de 2 judecători).

 

 

13 februarie 2015

 

Actualizarea despăgubirilor cu rata inflației. Cerere formulată direct în apel. Nerespectarea condițiilor de formă prescrise de normele procedurale. Consecințe.

1. Prevederile art. 294 alin. (2) C.proc.civ. permit părților să solicite în apel, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, respectiv de a solicita compensația legală. Rațiunea edictării acestor dispoziții este aceea de a permite părții care este creditorul unei obligații patrimoniale care se execută prin prestații succesive (din care unele ajung la scadență după pronunțarea hotărârii de primă instanță) sau care este susceptibilă de actualizare ori generatoare de dobânzi, să solicite plata sumelor de bani cuvenite după dezinvestirea primei instanțe, pentru ca aceasta să nu fie pusă în situația de a formula alte cereri de chemare în judecată pentru obținerea acestor drepturi care constituie accesorii ale obligației principale.

Însă, sub aspect procedural, o asemenea cerere nu poate fi formulată oricând în cursul judecății în apel, ci numai cu respectarea termenului prevăzut pentru motivarea apelului [în acest sens fiind dispozițiile art. 292 alin.(1) C.proc.civ.]. Totodată, o astfel de cerere trebuie formulată în scris, motivată și comunicată părții adverse, pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Prin urmare, cum reclamantul a formulat cererea de reactualizare a despăgubirilor direct la termenul de dezbateri în apel, instanța nu a fost legal investită cu o astfel de cerere și, în mod greșit a admis-o.

 

2. De asemenea, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, este necesar ca prin actul de învestire a instanței, reclamantul să fi solicitat obligarea pârâtului la sumele de bani care constituie dobânzi, actualizări de sume etc.

Așadar, nu poate fi primită direct în apel, o cerere de reactualizare a despăgubirii dacă prin cererea de chemare în judecată nu a existat un asemenea petit, deoarece art. 294 alin.(2) C.proc.civ., are în vedere cererile prin care se solicită plata în continuare a sumelor cerute în fața primei instanțe și care au devenit scadente după pronunțarea hotărârii de primă instanță.

 

 

17 februarie 2015

 

Executare silită. Conflict intertemporal de legi.

Pentru rezolvarea conflictului de legi în cazul schimbării reglementărilor în materia executării silite, legiuitorul nu are în vedere data la care titlul a cărui executare se urmăreşte a devenit sau putea deveni executoriu, ci data la care creditorul a sesizat organul de executare, conform art. 622 al. (2) NCPC.

Prin urmare, cum cererea de executare silită a fost depusă la biroul executorului judecătoresc înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 (legea de punere în aplicare a noului cod) și ale art. 24 teza ultimă NCPC, procedurii execuționale îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă.

 

 

18 februarie 2015

 

Acțiune în anularea deciziei emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Competența teritorială.

Litigiul, având ca obiect anularea deciziei de invalidare emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este de competenţa (teritorială şi materială) a Tribunalului București în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii emitente, în acord cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

 

 

12 martie 2015

 

Încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor procedurale relative la trimiterea cauzei spre rejudecare. Nelegalitate.

Dispunând trimiterea spre rejudecare a procesului - urmare a constatării încălcării prevederilor art. 105 alin. (2) C.proc.civ. - instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., în condițiile în care cererea reconvenţională fusese respinsă ca inadmisibilă, pronunțând astfel o soluție nelegală.

Conform textului sus arătat, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Cum însă, prin cererile lor părţile nu s-au manifestat în sensul cerut de text, după ce admitea apelul, instanţa trebuia să reţină cauza pentru judecata procesului, evocând fondul, aşa cum stabileşte, cu valoare de principiu, teza I din art. 297 alin. (1) C.proc.civ.

 

 

20 martie 2015

 

Cerere de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare. Refuz nejustificat al promitentului vânzător de a încheia actul autentic.

Potrivit dispozițiilor art. 1669 alin.1 NCC, pentru a putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare, instanța de judecată trebuie să constate că una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză în mod nejustificat să încheie contractul promis și, respectiv, că toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.

Astfel, lipsa oricăror demersuri ale promitenților vânzători pentru obținerea documentației cadastrale necesare încheierii actului de vânzare în formă autentică notarială potrivit dispozițiilor art. 54 din Legea nr.7/1996 (care prevăd în sarcina notarului public obligația de a solicita, în ipoteza actelor prin care se transmite un drept real imobiliar, înscrierea în cartea funciară) echivalează cu un refuz de încheiere a actului în formă notarială, iar interpretarea instanței, conform căreia existența unor presupuse dificultăți în întocmirea documentației cadastrale relevate cu prilejul judecății, ar echivala cu lipsa refuzului promitenților vânzători, conduce la concluzia că, față de atitudinea pasivă a acestora, încheierea actului de vânzare în formă autentică nu mai este posibilă.

Prin urmare, reținând neîndeplinirea primei condiții impuse de 1669 alin. (1) NCC și, în consecință, faptul că nu poate fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de vânzare pentru că în realitate nu există un refuz nejustificat al pârâților ci o imposibilitate de înscriere a terenurilor în cartea funciară, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

 

 

 

25 martie 2015

 

Acțiune în revendicare promovată înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Principiul neretroactivității legii noi. Nelegalitatea analizării valabilității titlului cumpărătorilor prin prisma dispozițiilor art. 45 alin. (2) din legea specială de reparație. C

1. Faptul că, în cadrul acțiunii în revendicare promovate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pârâţii au invocat în apărare prevederile art.45 alin.2 din acest act normativ precum şi buna-credinţă de care ar fi dat dovadă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nu reprezenta un argument suficient pentru ca instanța să treacă la analiza fondului acestei apărări, după ce, aceeaşi instanţă stabilise că legea în conţinutul căreia se regăseşte textul de care se prevalau pârâţii, nu are incidenţă în cauză, având în vedere data promovării acţiunii şi opţiunea reclamantei, de a continua judecata în condiţiile dreptului comun, aspecte ce relevă caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii atacate, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

O asemenea aplicare a legii noi, pentru a paraliza un demers judiciar iniţiat anterior intrării sale în vigoare înseamnă şi o încălcare a principiului neretroactivităţii legii noi şi a principiului tempus regit actum, câtă vreme analiza raportului juridic ce legase deja părţile pe plan procesual s-a făcut din perspectiva unor elemente noi, aduse în dezbaterea judiciară prin dispoziţiile art. 45 alin.(2) din Legea nr.10/2001 (inexistente la data introducerii acțiunii).

 

2. Nici cererea în nulitatea contractelor de vânzare nu putea fi analizată din perspectiva art.45 alin.(2) din Legea nr.10/2001, în condiţiile în care, prevalându-se tot de dispoziţiile dreptului comun (art. 966-968 C.civ.), reclamanta a invocat frauda la lege şi cauza ilicită a actelor de înstrăinare.

Astfel, anterior reglementării date prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce putea salva actul juridic de la nulitate era principiul error communis facit ius sau al validității aparenței în drept, iar nu simpla buna-credință, aspect ce presupunea efectuarea altor verificări decât simpla atitudine subiectivă a părților la momentul încheierii actului - respectiv, existența unei erori comune și invincibile în legătură cu calitatea de proprietar a înstrăinătorului iar nu simpla convingere eronată că transmițătorul este proprietar al imobilului.

 

3. În stabilirea domeniului relativității efectelor hotărârii judecătorești, trebuie avut în vedere că sunt asimilați categoriei de părți – suportând efectele judecății la fel ca acestea – și așa-numiții avânzi-cauză, adică acele persoane aflate într-o legătură juridică strânsă cu autorul care a stat în proces și în contradictoriu cu care a fost pronunțată hotărârea ce li se opune.

Prin urmare, cum pârâţii sunt succesori cu titlu particular ai statului (de la care, prin contracte de vânzare-cumpărare au dobândit apartamentele revendicate) și cum autorul lor a fost parte într-un litigiu anterior în care s-a dezbătut valabilitatea titlului său asupra imobilului, în mod eronat, instanța a reținut că opozabilitatea hotărârii anterioare faţă de pârâţi este cea specifică terţilor, fapt ce le-ar permite să facă dovada contrară celor stabilite cu autoritate de lucru judecat în legătură cu deţinerea imobilului fără titlu de către stat, făcând astfel o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct.4 și art. 1202 alin.(2) C.civ.

 

 

31 martie 2015

 

Încheiere de respingere a cererii de recuzare. Nulitatea hotărârii determinată de lipsa motivării cu consecința anulării și a hotărârii dată asupra fondului.

Hotărârea este pronunțată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ., în condițiile în care în considerentele încheierii, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanţa s-a rezumat la a reţine că „nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 C.proc.civ.”, fără a arăta argumentele de fapt şi de drept care au condus-o la această concluzie, prin raportare la motivul concret pe care părţile şi-au întemeiat cererea de recuzare.

Simpla afirmaţie în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 C.proc.civ., fără o analiză propriu-zisă a motivului pe care părţile şi-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situaţia concretă din speţă şi la dispoziţiile legale invocate, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătoreşti desprins din dispoziţiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., echivalând în fapt cu o nemotivare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. Și cum, în conformitate cu dispozițiile art. 106 alin. (1) C.proc.civ., anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, nulitatea încheierii pronunţate asupra cererii de recuzare atrage şi nulitatea deciziei pronunţate asupra apelului.

 

 

28 mai 2015

 

Expropriere. Cerere de acordare a cheltuielilor de judecată în acțiunea având ca obiect contestație împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Incidența dispozițiilor dreptului comun.

În sintagma „cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare” cuprinsă în art. 38 din Legea nr. 33/1994, nu pot fi incluse cele efectuate în procedura judiciară - care privește doar stabilirea valorii despăgubirilor - în condițiile în care exproprierea deja operase la momentul emiterii hotărârii de consemnare a acestora.

Prin urmare, cheltuielile pentru realizarea procedurilor de expropriere nu vizează și cheltuielile judiciare efectuate în procesul de cuantificare a despăgubirilor, de vreme ce nu poartă asupra transferului dreptului de proprietate cu privire la terenul expropriat, acestea fiind supuse normelor dreptului comun, respectiv art. 274 C.proc.civ.

 

 

4 iunie 2015

 

Contestație în anulare. Imposibilitatea invocării incompatibilității judecătorului pe calea motivului prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din vechiul Cod de procedură civilă. Interpretarea noțiunii de ”greșeală materială” în înțelesul preve

1. Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. se referă strict la competența instanțelor judecătorești așa cum este reglementată în Cartea I (competența instanțelor judecătorești) - Titlul I (competența materială) și Titlul II (competența teritorială) și la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art.159.

Acest motiv de contestație în anulare vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești și nu eventuala nerespectare a dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată.

Faptul că în complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea completului de judecată, iar nu de competența instanțelor judecătorești și, ca atare, motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul încălcării celorlalte norme privind compunerea și constituirea instanței, deoarece acestea, chiar dacă sunt așezate de legiuitor în Cartea I a Codului (competența instanțelor judecătorești), sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competență.

 

2. Întrucât textul art. 318 C.proc.civ. vizează exclusiv acele situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, noțiunea de ”greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată, echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv și cu încălcarea securității raporturilor juridice.

Prin urmare, aspectele invocate prin contestația în anulare, referitoare la modul de actualizare al despăgubirilor, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, la valoarea imobilului acordat în compensare, la posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare, la aplicarea greșită a dispozițiilor legale, nu pot fi apreciate ca fiind ”greșeli materiale”, care să justifice retractarea deciziei.

 

 

11 iunie 2015

 

Decizie de neconstituționalitate. Publicarea în Monitorul Oficial după închiderea dezbaterilor cauzei. Nelegalitatea aplicării deciziei Curții Constituționale direct în etapa pronunțării soluției. Vătămare procesuală. Încălcarea principiului neretroactivi

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Prin urmare, chiar dacă Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial înainte de pronunțarea soluției de către instanță, însă ulterior momentului la care dezbaterile în apel au fost declarate închise și ședința de judecată ridicată, raportarea instanţei la această decizie în stabilirea cuantumului despăgubirilor la momentul exproprierii, excede dispoziţiilor legale în vigoare la momentul la care s-a discutat cauza.

În consecință, cum decizia Curții Constituţionale nu era în vigoare la momentul închiderii dezbaterilor, instanţa nu putea pronunţa o hotărâre, reţinând aspecte pe care nu le-a pus în prealabil în discuţia părţilor, fără a încălca principiile procesului civil şi fără a vătăma părţile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

 

 

29 ianuarie 2015

 

Admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil aflat în proprietatea unei persoane fizice la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație. 2. Respingerea, în rejudecare, a acțiunii în temeiul unei alte excepții decât cea în raport de car

1. Instanța de apel a apreciat în mod corect asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare în raport cu legea specială naţională, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul nu se afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art.21, să soluţioneze pretenţiile reclamantelor vizând restituirea în natură a imobilului, formulate prin intermediul notificării.

Prin urmare, dat fiind faptul că imobilul solicitat a fi restituit se afla în proprietatea unei persoane fizice, reclamantelor, care au declanșat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu li se poate imputa că nu au continuat acest demers, procedura legii speciale fiind inaplicabilă în cazul lor.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine imobilul, preluat de stat în regimul politic trecut, în disputa cu o persoană fizică sau juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, îl reprezintă acţiunea în revendicare, a cărei soluționare nu se poate face însă după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, urmând ca instanţa să ţină seama şi de dispoziţiile legii speciale, pe lângă cele statuate prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție şi jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul Protocol.

 

2. Dacă în primul ciclu procesual, soluţia primei instanţe a fost de respingere a cererii de chemare în judecată pe cale de excepţie, nu se poate considera că, prin cea de-a doua sentinţă, pronunțată în rejudecare (în urma desființării în apel a primei hotărâri), care este tot de respingere dar în temeiul unei alte excepţii, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus. Astfel, cum prima hotărâre a tribunalului nu le era favorabilă reclamantelor, iar decizia de desfiinţare pronunţată în apel, în mod evident, nu a evocat fondul litigiului, în aceste condiţii, rejudecarea putea fi finalizată cu orice soluţie pentru părţile în cauză, fără să se pună problema înrăutăţirii situaţiei reclamantelor în rejudecare, raportat la hotărârea dată în primul ciclu al litigiului.

 

3. Soluţionarea excepţiei de netimbrare a apelului este prioritară discutării oricărei alte cereri sau excepţii invocate în calea de atac, inclusiv a cererii de aderare la apel (chiar în situația în care aceasta viza aspecte legate de timbrajul cererii de chemare în judecată), întrucât, potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat.

Și cum potrivit art.293 alin.(2) C.proc.civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (cum este şi cazul anulării apelului, pentru absenţa timbrajului, în cazul în care subzistă o asemenea obligaţie în sarcina apelantului), aderarea la apel rămâne fără efecte, instanța nu putea evita rezolvarea excepţiei de netimbrare a apelului anterior soluţionării cererii de aderare la apel, cu atât mai mult cu cât soluţia pronunţată asupra excepţiei influenţa şi soluţionarea cererii de aderare. Împrejurarea că argumentele avute în vedere de instanţă la soluţionarea excepţiei de netimbrare a apelului erau pertinente şi în cazul soluţionării cererii de aderare, nu reprezintă un motiv întemeiat, care să fi permis instanţei o altă modalitate de abordare a soluţionării excepţiei de netimbrare, de exemplu, odată cu cererea de aderare la apel.