În M. Of. Nr. 144 din 25 februarie 2016 a fost publicată Dispoziţia Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună.

Având în vedere practica de specialitate din domeniul expertizei psihologice judiciare, care a relevat identificarea în rapoartele de expertiză psihologică judiciară a fenomenului alienării parentale/părinteşti, recunoscute de către instanţele de judecată din România, a fost încheiat primul Protocol privind recunoaşterea alienării parentale/părinteşti în România de către Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună la data de 1 februarie 2016.

Astfel, se recunoaşte fenomenul alienării parentale/părinteşti ca formă de abuz psihologic (emoţional) sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de către celălalt părinte.

Potrivit protocolului, alienarea parentală reprezintă o formă de abuz emoțional deosebit asupra copilului. Practica de alienare parentală încalcă dreptul fundamental al copilului ori adolescentului de a avea o viață de familie sănătoasă, deteriorează relațiile afective cu părintele sau cu alți membri ai familiei și constituie o forma de abuz emoțional grav asupra copilului ori adolescentului, prin încălcarea drepturilor aferente exercitării autorității părintești sau a celor privitoare la tutelă sau custodie.

Acțiunile realizate atât direct de către alienator, cât și prin intermediul unor terțe părți care pot fi incluse în practica de alienare parentală sunt următoarele:

 

• efectuarea unor campanii de denigrare a modului în care părintele țintă își exercită drepturile și obligațiile părintești
• împiedicarea în orice mod și cu orice pretext a exercitării autorității părintești, precum și menținerii, construirii și dezvoltării relației de atașament reciproc între părinte și copil
• obstrucționarea contactului dintre copil ori adolescent și părintele alienat (părintele țintă)
• împiedicarea dreptului legal de exercitare a dreptului la familie și la relații de familie
• restricționarea deliberată a accesului părintelui alienat (părintelui țintă) în timp util la informații personale relevante cu privire la copil ori adolescent, inclusiv la informațiile legate de activitatea școlară și extrașcolară, deplasarea copilului în alte localități, situația medicală sau de modificare a adresei de reședință/domiciliu
• depunerea unor plângeri în scop de șicană împotriva unui părinte, împotriva membrilor familiei acestuia sau împotriva bunicilor sau altor persoane din anturajul părintelui alienat, pentru a îngreuna, împiedica sau periclita prezența lor în viața copilului sau adolescentului
• schimbarea fără justificare a reședinței copilului într-un loc îndepărtat, cu scopul de a face dificil copilului ori adolescentului interacțiunea cu celălalt părinte, cu familia acestuia sau cu bunicii
• schimbarea unității de învățământ sau a medicului de familie a copilului fără acordul părintelui țintă în condițiile în care acest părinte este disponibil.

Odată identificat actul de alienare parentală, procedurile trebuie să se demareze cu celeritate, judecătorul stabilind de urgență expertiza psihologică a copilului și a părinților de către un psiholog cu competență în expertiza psihologică, abilitat în domeniu.

De asemenea, judecătorul trebuie să stabilească măsurile compensatorii necesare pentru păstrarea integrității relațiilor afective ale copilului ori adolescentului cu părintele alienat, inclusiv garantarea efectivă a legăturilor personale cu părintele alienat (părintele țintă) sau facilitarea reuniunii reale dintre cei doi, după caz.